Un american anti-american

Scriitorul (şi pictorul) Henry Miller – o figură controversată şi totuşi plină de charismă a literaturii de peste Ocean, din secolul XX – este, probabil, unul dintre cei mai consecvenţi susţinători ai libertăţii. Boemia a fost pentru el o stare de spirit ireductibilă, un mod de viaţă absolut, imposibil de nuanţat sau condiţionat. Întreaga lui biografie pare o fugă continuă de integrarea socială. Alter ego-ul lui din trilogia Rosy Crucifixation/ Răstignirea trandafirie se vrea, programatic, un parazit. Acest Henry Miller (epic) urcă, dimineaţa la ora 8, pe locul cel mai înalt al autobuzelor new-yorkeze supraetajate şi priveşte, cu satisfacţie, mulţimea de „sclavi” ce se îndreaptă, abrutizaţi, spre lucru, în timp ce el se străduieşte să aleagă între o vizită la Grădina Zoologică şi un film la matineu. Se înţelege că unei astfel de structuri mentalitare, deopotrivă libere şi libertine, rigoarea protestantă a muncii şi disciplina puritană a construcţiei sociale, dintr-o Americă aflată în plin progres industrial, i-au repugnat în mod fundamental. Exilul lui francez (precum şi nostalgiile europene care l-au urmărit toată viaţa) trebuie privit(e), în primul rând, din unghiul evaziunii psihologice şi mai apoi ca nevoie de exprimare artistică necenzurată (capodoperele milleriene au apărut mai întâi în Franţa şi, abia în anii şaizeci, în SUA, după ce diverse tribunale americane le-au anulat clasificarea de „scrieri pornografice”). Dacă opera ficţională – puţin zis – provocatoare nu convinge îndeajuns, în acest sens, scepticii, avem drept argumente şi cele mai importante eseuri ale prozatorului, cuprinse în volumul (tradus la Polirom) Înţelepciunea inimii/ The Wisdom of the Heart. Observă el acolo: „M-am născut prea devreme. În luna a şaptea mi-am croit drum afară din uter. /…/. De la bun început se pare că lumea ar fi un uter artificial, o închisoare, în care totul ar conspira să mă tragă înapoi în uterul de unde am scăpat prea devreme.” În cei 89 de ani de viaţă, scriitorul s-a străduit să mişte limita unei existenţe marginale către infinitul unei libertăţi creatoare. A luptat nu doar să devină scriitor, ci, mai ales, să trăiască, netulburat, ca un scriitor.

Non-conformist, el refuză orice formă de „prizonierat” social, urmându-şi – frecvent, pe paliere existenţiale insalubre, cumva suicidare – destinul creator. Învie din propria cenuşă, transformându-şi experienţa de individ periferic în material estetic. „Eliberarea” lui Miller nu ţine de formarea lui ca individ, ci de formarea scriitorului din forul său interior, care îşi rezumă astfel filozofia: „Dă-mi un pian, un sfert de secărică şi o bodegă veselă, şi-s cât se poate de fericit. Vezi, n-am nevoie de toate nimicurile de care aveţi nevoie voi. Nu car cu mine decât o periuţă de dinţi. /…/. Puţin îmi pasă dacă dorm într-un pat sau pe pământ. Nu există decât o singură zi – ziua de azi. Dacă mă simt bine, scriu un poem şi-l arunc la gunoi a doua zi. Nu încerc să câştig nici un premiu literar…” Revenit, finalmente, în SUA, boemul doreşte să scape de prejudecăţi şi hotărăşte să călătorească de-a lungul şi de-a latul Americii, pentru a-şi descoperi ţara şi cultura. Voiajul va dura trei ani şi va fi făcut alături de pictorul Abe Rattner, un bun prieten al autorului. Cartea care consemnează această expediţie a iniţierii americane e intitulată The Air-Conditioned Nightmare/ Coşmarul climatizat (ieşită, în versiune românească, tot la Polirom). Experimentul constituie cronica unui eşec previzibil. Identitar vorbind, prozatorul nu se mai regăseşte în dinamica istorică a Lumii Noi. Ceea ce pentru alţii ar fi semnele mult-trâmbiţatului excepţionalism american (ieşirea din Marele Crah, participarea la restabilirea ordinii mondiale, amploarea dezvoltării industriale şi garantarea libertăţilor individuale) nu sunt pentru Henry Miller decât simptomele unei societăţi bolnave de alienare, colonialism, capitalism sălbatic şi fariseism. Coşmarul climatizat surprinde, cumva subiectiv şi nedrept, însă cu forţă jurnalistică şi portretistică, o Americă în „descompunere”, în care cetăţenii au devenit „robii” confortului, pierzându-şi treptat sinele în malaxorul de nestăvilit al progresului. Statele Unite sunt o ţară cu „spitale, ospicii şi puşcării pline până la refuz”, unde „sclipiciul, fardul, zorzoanele şi extravaganţa” ascund, ca o mască, „scepticismul, cinismul, goliciunea, sterilitatea, disperarea şi deznădejdea”. Dincolo de Ocean se află un interval al „răului” ce atinge toate simbolurile tradiţionale, de la industrializatul Detroit la veselul univers al lui Disney. Miller îi compătimeşte pe străinii fascinaţi de strălucirea exterioară a unui loc precum New York-ul. Pentru el, aceştia, odată ajunşi imigranţi americani, vor fi cu desăvârşire pierduţi. Lumea Nouă seduce şi, ulterior, abandonează. Melancoliile lui Miller confirmă, aş zice, un bătrân stereotip – acela că America nu este pentru toată lumea. Uneori, se vede bine, nici chiar pentru americani.

P.S. Anul acesta se împlinesc 130 de ani de la naşterea lui Henry Miller (n. 1891).

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi