Un florilegiu despre democraţie modernă, homo economicus şi raţiune

Acestea formează o cultură omogenă, în care cea mai profundă idee este legată de conceptul de demnitate umană, înţeles în termeni de autonomie şi de control al propriei soarte şi fericiri. Această interpretare reflectă tendinţa democraţiei liberale moderne de a ridica arta de a guverna la nivel metafizic, cosmologic sau cvasi-religios. Ea încearcă să transceandă un regim politic îngust, limitat sau chiar primitiv, în care un grup de conducere deţine puterea în detrimentul altor grupuri, urmărind un scop cu mult mai înalt şi cu adevărat universal – binele întregii omeniri şi cultivarea demnităţii speciei umane. În consecinţă, democraţia liberală modernă reprezintă mai mult decât un sistem politic, fiind, de fapt, o filosofie a libertăţii şi o doctrină teoretică a demnităţii umane transpuse în acţiuni umane concrete. (Robert P. Kraynak, Christian Faith and Modern Democracy: God and politics in the fallen world, University of Notre Dame Press, Notre Dame, Indiana, 2001, p. 25)

Atât mesajul biblic, cât şi cel al liberalismului conţin elemente care urmăresc apărarea şi protejarea demnităţii umane, însă modul de raportare la acest concept este complet diferit. Liberalismul echivalează demnitatea cu autonomia individului şi cu stăpânirea şi urmărirea propriului destin – idei politice care sunt în mod evident legate de drepturile democratice ale omului. Prin contrast, învăţătura biblică echivalează demnitatea fiinţelor umane cu relaţiile acestora cu Dumnezeu, în termeni de nemurire, mântuire şi capacitate de a dobândi sfinţenie. Cu alte cuvinte, democraţia liberală modernă are nevoie de Dumnezeu, însă Dumnezeul biblic nu poate fi liberal sau democrat în învăţăturile sale socio-politice. (Kraynak, op. cit., p. 64)

Dacă reforma şi radicalismul protestante au constituit un pas înainte spre cultivarea unor valori şi elemente democratice, un alt moment esenţial se derulează în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea de către neo-scolasticii catolici, iezuiţii şi dominicanii. Unul dintre cei mai importanţi dintre aceştia, Francisco Suarez (1548-1617), e considerat „primul democrat modern”. El se revendică din tradiţia de gândire tomistă, instituind o gândire eclectică. Acceptă viziunea aristoteliană privind natura animalică a omului în societate. Acceptă existenţa ierarhiilor doar în sfera privată a familiei. În societate, Dumnezeu nu a dispus vreodată alegerea conducătorilor politici după criteriul dreptului divin. Suarez formulează celebra sa teorie a „transferului” de putere, potrivit căreia alegerea monarhilor cade exclusiv în sarcina cetăţenilor care îşi deleagă puterea înnăscută şi autentică pentru acest scop. (Kraynak, op. cit., p. 120-121)

Încă din Evul Mediu, în mintea şi lucrările teologilor şi gânditorilor creştini exista o paradigmă integratoare a arhitecturii şi rolului omului în societate, mult superioară celei pe care o revendicăm astăzi în economia convenţională, neoclasică, aceea a modelului reducţionist şi frivol al lui homo economicus. Mult criticat pe bună dreptate, acest homo economicus este doar o schiţă scoasă eronat dintr-un context extrem de complex şi misterios. Plecându-se de la atributul dat omului, acela de a fi o imagine fidelă a Divinităţii (Imago Dei), acesta, gândit din perspectivă medievală, era cu mult mai evoluat şi mai profund înţeles decât este astăzi când ne declarăm cei mai viteji şi inteligenţi din toate timpurile. Purtând pecetea lui Dumnezeu, omul preia câteva virtuţi esenţiale, printre care liberul arbitru şi individualismul. În legătură cu ultimul concept şi faţă de respectul în raport cu demnitatea incomensurabilă a oamenilor priviţi ca identităţi unice, se consideră că acestea continuă să reprezinte miezul central al doctrinei politice a Occidentului. (Kraynak, op. cit., p. 158)

Toma d’Aquino nu construieşte o gnoseologie (capacitate de a cunoaşte şi a ajunge la adevăr) a omului, demnitatea dată de calitatea de a fi „reprezentant al nedefinitului” (Karl Jespers), în felul în care, ulterior, Kant înţelegea omul ca scop în sine, o fiinţă a cărei demnitate vine pe filiera virtuţii raţiunii sale, a libertăţii şi puterii de autodeterminare. Mai mult, raţiunea şi liberul arbitru nu sunt un scop în sine, ci căi de cunoaştere şi iubire a lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale. Raţiunea nu are însemnătatea conceptului pe care i-l atribuim astăzi. Nu este sinonim cu ceea ce face homo economicus ghidat de „puterea creierului”. Aceasta este asociată de teologii scolastici şi patristici cu ceea ce credeau Aristotel şi Platon în Antichitate, şi anume cu un soi de eros care să permită „racordarea” la Divinitate, o „putere metafizică” sau una a iubirii. Mai mult, este o activitate a sufletului care se desparte şi se înstrăinează de senzorial, transcende spaţiul şi timpul, iubeşte binele etern şi stă cu veneraţie umilă în faţa Creatorului şi Sacrului. Din acest punct de vedere, activitatea raţională este destul de diferită de cea care presupune calcul, analiză şi rezolvare de probleme, imaginaţie, creativitate sau alte formule contemporane de măsurare a raţiunii. (Kraynak, op. cit., p. 83)

Inima sus!

Aurelian-Petruş Plopeanu este cercetător CS II dr. habil. al Departamentului de Știinţe Socio-Umane, Institutul de Cercetări Interdisciplinare din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cadru didactic asociat al Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor