Un secol de risipiri

În ultima sută de ani, adică imediat după 1 decembrie 1918, România şi-a pierdut nu doar bucăţi din teritoriu, ci îndeosebi o parte importantă din suflet. Fii de ţărani, românii au dispreţuit neamurile de învăţaţi, au urât seminţiile de negustori şi s-au temut îngrozitor de popoarele războinice. Noutatea era că, în România Mare, circa 30% din populaţie era alcătuită din “ceilalţi” români – învăţaţii, negustorii, războinicii.

Ceea ce miră, în primul rând, este că elitele interbelice (deşi bine şcolite) nu s-au comportat ca nişte elite veritabile. Legile lor au fost gândite astfel încât să-i înlocuiască (în administraţie), să-i îndepărteze (din poziţiile importante) şi chiar să-i alunge (din ţară) pe ceilalţi, în loc să-i integreze, să-i valorizeze, să-i fidelizeze. Cum, cu excepţia ţiganilor (care nici nu prea apăreau în statistici), românii reprezentau populaţia cu cea mai mică rată de alfabetizare, procesul forţat de românizare a generat corupţie, nedreptate, ură. Şi – cel mai grav! – a inoculat majorităţii falsul sentiment că minoritatea este vinovată de toate relele.

În al doilea rând, surprinde că România Mare nu şi-a creat o armată puternică, pe măsura ne-prieteniei cu care eram urmăriţi de majoritatea celor din jurul nostru; de bulgari (ce nu uitaseră al doilea război balcanic, din 1913, când pierduseră Cadrilaterul), de sârbi (care, după Marele Război, ceruseră tot Banatul), de unguri (ce plângeau amarnic după Ardeal), de ruşi (care priverau mânios spre Basarabia şi calculau déjà despăgubirile). Doar cehoslovacii şi polonezii nu ne cereau nimic, deşi, pe vremuri, leşii se încăieraseră de mai multe ori cu moldovenii. Aşa că, în al doilea război mondial, caracterizat prin rapide înfruntări ale blindatelor, România s-a aventurat fără tancuri şi fără arme anti-tanc. La Cotu Donului (Stalingrad), le-au fost suficient sovieticilor o zi ca să distrugă prima armată română şi doar câteva ore ca să o măcelărească pe a doua, ucigând atunci circa 200.000 de-ai noştri, încercuind amata germană şi schimbând definitiv soarta războiului. Nemţii dau şi astăzi vina pe noi pentru înfrângere, deşi faimoşii vânători de munte – trupele noastre de elită – se strecurau sub tancurile sovietice pentru a le putea distruge, iar artileria (primei armate) a tras până când a fost făcută literalmente una cu pământul.  

Pentru mine, politicianismul deşănţat şi lipsa de viziune a clasei politice din ultima sută de ani au generat cele trei boli care au răvăşit, slăbit şi schimbat definitiv în rău România. Intuind cumva dezastrul ce urma să vină, fascismul interbelic românesc (legionarismul) a încercat să transforme ţăranul român într-un războinic, ataşându-i într-o mână spada, iar în cealaltă crucea ortodoxă. Demersul nu a reuşit fiindcă apărarea sărăciei nu are rost decât în poeme, sacrificiul de amorul artei nu există decât, evident, în artă, iar vinovaţii de starea naţiei nu erau cei indicaţi de legionari.        

După război, comunismul s-a străduit să-i metamorfozeze pe toţi românii în proletari, iar eforturile aproape că au reuşit. Dezrădăcinaţi, ţăranii s-au îndepărtat nu doar de pământul pe care l-au iubit atât de mult, ci şi de natura propriei fiinţe. Au fost închişi în blocuri cenuşii şi drept recompensă pentru slugărnicia faţă de sistem li s-a permis să fure din întreprinderile de stat. Unii au furat mai mult decât alţii. Unii s-au ploconit mai mult decât alţii.

După 1989, pesedismul (sub toate formele sale: fesenism, pedism, liberalism uselist etc.) a continuat opera de distrugere, străduindu-se să-i transforme pe români în idioţi. De la Ion Iliescu la Liviu Dragnea, politicienii au fost în stare de orice mişelie pentru a-şi prezerva puterea. Ieri erau alungaţi din ţară “ceilalţi”, astăzi sunt goniţi tinerii. Pentru că sunt altfel. Ce facem, o luăm de la capăt?

Am o mare nedumerire. Dacă părinţii fondatori ai României – care chiar au luptat şi suferit pentru împlinirea visului unirii – au sfârşit în închisori, ce pedeapsă ar merita politicienii de azi?