Un univers sublimat

Autoarea a vrut să ofere o naraţiune de analiză în cea mai bună tradiţie a realismului psihologic. În foarte mare măsură, ea a reuşit. Întocmai ca la prozatorii victorieni, personajele sale sunt scindate între lumea aparenţelor sociale (ce trebuie păstrate cu orice chip) şi universul interior, ascuns cu înverşunare de privirile celorlalţi, un univers al traumelor nevindecabile, al impulsurilor sordide şi al secretelor întunecate.

Protagonistul, Lewis Aldridge, îşi vede, în 1945, pe când are doar şapte ani, oaza de fericire (creată alături de mama sa, Elizabeth, în satul natal Waterford) intrată în disoluţie, la întoarcerea tatălui – Gilbert – din război. Gilbert (educat în atmosfera severă a internatelor englezeşti antebelice) crede că Elizabeth l-a răsfăţat excesiv pe Lewis, devenit astfel inapt pentru durităţile existenţei mature. De fapt, tatăl suferă de un handicap afectiv, care îl face distant şi adesea neconcesiv. El este un supravieţuitor al istoriei traumatizante, călăuzit de ideea fixă că viaţa “se cucereşte” şi nu “se trăieşte” pur şi simplu.

Întreaga familie suferă din cauza acestei “ideologii” existenţiale, iar Elizabeth ajunge treptat alcoolică, înecându-se pe parcursul unei partide de înot, combinate cu etilism. Martor la accident, Lewis îşi trăieşte drama în stare de şoc, neputând oferi vreo explicaţie tatălui furibund. Gilbert se recăsătoreşte curând cu timida şi supusa Alice – ea însăşi o natură introvertită, incapabilă să furnizeze confort psihologic copilului marcat sufleteşte. Ca atare, şi noua soţie evoluează rapid spre alcoolism, chinuindu-se să păstreze aparenţele unei familii stabile. Lewis nu mai poate fi însă salvat. Sătul de ipocrizia înconjurătoare, el se transformă într-un adolescent violent şi ajunge în închisoare.

Problema aparenţelor înşelătoare şi, din acest motiv, distugătoare este, în realitate, tema psihologică a romanului, ramificată şi pe alte paliere ale naraţiunii (de pildă, familia lui Dicky Carmichael, şeful lui Gilbert, reprezintă ea însăşi un spaţiu al traumelor mistificate: Clare, soţia lui Dicky, împreună cu cele două fiice, Tamsin şi Kit, încearcă, la rândul lor, cu disperare, să salveze imaginea falsă a unui pater familias devotat şi politicos, disimulând-o pe cea autentică a unui tată agresiv şi tiranic). Sadie Jones scrie un text al mutaţiilor de identitate, care pot căpăta, la rigoare, aceeaşi intensitate precum cele imaginate de Stevenson în faimoasa lui dedublare “doctorul Jekyll” şi “domnul Hyde”.

Întors din puşcărie, tânărul Lewis realizează că nu mai aparţine, psihic şi moral, acestui Waterfrod mistificat, unde de altfel nici nu mai este accpetat (Kit rămâne singura care îl iubeşte sincer, în secret). A devenit “proscris”, bântuind, asemenea unei fantome, universul (paradoxal, funcţional tocmai în disfuncţionalitatea sa) unei comunităţi hrănite cu propriile ei ficţiuni. Ca şi Heathcliff, în Wuthering Heights/La răscruce de vânturi, el personifică se-ul întunecat, prea multă vreme reprimat, al unei colectivităţi obsedate de un supraeu strălucitor doar în aparenţă. El va fi refuzat drept “corupt” de o lume care, ironic, l-a “corupt” ea pe erou cu adevărat.

Substratul psihanalitic al romanului lui Jones se află dincolo de orice dubiu. Indivizii portretizaţi de ea nu sunt numai nişte ipocriţi benigni, ci nişte farisei patologici. În terminolgie strict freudiană, Waterford nu constituie doar un spaţiu al reprimării, ci, simultan, şi unul al sublimării, unde traumele, instinctualitatea reptiliană şi secretele obscure nu sunt numai ascunse, ci şi modificate, transformate simbolic în altceva. Inaderenţa la acest exerciţiu psihic fundamental te impinge, nemijlocit, către alienare. Sadie Jones e, fără îndoială, o scriitoare de prim rang în literatura internaţională a momentului.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi