Caută 
1 MIN
Unirea este incontestabil axa istoriei noastre moderne, întrucât de realizarea ei depindea existenţa naţională. Ea s-a construit pe existenţa unei premise – unitatea neamului şi a unei realităţi dramatice – risipirea neamului. Din îngemănarea acestora a rezultat metoda la care a recurs generaţia unirii, şi anume aceea de a pune istoria să lucreze astfel încât risipirea să fie înlocuită cu unitatea.
Primul lucru pe care l-au constatat oamenii începutului de drum a fost acela că în ciuda vechimii şi a numărului românilor, ei nu-şi pot împlini misiunea istorică în lipsa unităţii. Unirea nu trebuia deci inventată, întrucât se baza pe unitatea neamului. Originea comună, limba, credinţa şi tradiţiile erau tot atâtea premise ca unitatea să se poată înfăptui. Până aici lucrurile arată bine, sunt clare şi numai bune de pus la lucru, în realitate ele au fost complicate de contextul geo-politic de la mijlocul veacului al XIX-lea. Şi aceasta întrucât unirea românilor într-un stat naţional implică schimbarea hărţii politice.
Oamenii de cultură şi ctitorii de instituţii ale emancipării (şcoala, biserica, teatrul, presa etc.) şi-au făcut datoria, pregătind naţiunea pentru ceea ce avea să fie statul unitar. Fără lucrarea şi idealismul lor, naţiunea nu ar fi putut să fie mobilizată să creadă într-un viitor comun. Generaţia paşoptistă a înarmat naţiunea cu o nouă viziune asupra statului, care trebuia să fie unul al dreptăţii şi al cetăţenilor liberi, nu al privilegiaţilor. Într-un cuvânt statul urma să fie modern ori să nu mai fie deloc. Şi nu era puţin lucru să-i convingi pe deţinătorii puterii şi ai avuţiei naţionale că lucrurile nu mai pot continua ca în trecut, că puterea trebuie împărţită, iar averea redistribuită. Boierii şi biserica, adică principalii titulari ai marilor averi, ar fi avut toate motivele să se opună acestor inovaţii, dar nici unii, nici alţii nu au mers până la capăt. Şi ei au înţeles că vremurile s-au schimbat şi doar împreună putem să ne mântuim. Nu a fost o revelaţie în această concluzie, ci un proces complicat de limpezire. Însă nici cu aceste achiziţii nu am fi ajuns la liman, dacă nu am fi înţeles problemele esenţiale ale veacului al XIX-lea şi nu am fi stăpânit arta diplomaţiei, care ne-a ajutat să deprindem că apariţia statului român înseamnă să-ţi pui în acord idealurile cu limitele posibilului. În lipsa acestei înţelepciuni nu am fi reuşit să convingem Europa, construită de la Congresul de la Viena, din 1814-1815, pe conceptul echilibrului între puterile continentale. Atunci când românii au deprins să-şi negocieze viitorul cu puterile Europei aveam deja o şcoala diplomatică strălucită. De aceea unirea, negociată încă din vremea Războiului Crimeei şi edificată în anii domniei lui Cuza, a fost un act temeinic, reuşind mai apoi să treacă proba timpului. De altfel toate actele publice importante din a doua jumătate a veacului naţiunilor stau sub semnul maturităţii. Unirea nu a fost deci un cadou al puterilor europene, şi în principal al Franţei, ci rezultatul înţelepciunii elitelor româneşti de a convoca Europa întru susţinerea cauzei noastre.
Oricine are dreptul să spună ce vrea despre felul în care românii au reuşit să-şi realizeze idealurile. Cei a căror interese au fost lezate de apariţia statului român modern la 1859 şi consolidarea lui în deceniile ce au urmat au minimalizat efortul românesc, aşezându-l în registrul minor şi încercând să nu-i prevadă viitor. Şi nu au fost puţini cei care au făcut-o. Curios este că destui români crescuţi în cultura orientală a zeflemelei le acordă credit, iar adesea pseudo-ideile îşi fac loc şi în presă. Vom reveni asupra subiectului într-un articol viitor.
Între întâmplare, oportunitate şi continuitate există un acord subtil în istorie, acord care nu este accesibil tuturor. În niciun caz spiritelor meschine ori mediocre. Dacă o clipă ar fi încetat să creadă că unirea este posibilă prin lucrarea inteligenţei, a perseverenţei şi a temeiniciei, românii nu s-ar fi întâlnit nici cu clipa astrală de la 1918. Mereu ai de ales în istorie între mai multe căi de urmat. Românii au câştigat pariurile de la 1859 şi 1918 pentru că au ales bine, nu prin jocul hazardului, precum înclină să creadă unii, ci prin cel al inteligenţei, al încrederii, al spiritului de sacrificiu, şi nu în ultimul rând al investiţiei în cunoaşterea trecutului. Iar din îmbinarea acestuia a rezultat viziunea.
Anul 1918 a fost urmat, la fel ca la 1859, de reforme care au făcut din România o ţară modernă, desigur, nu la modul ideal, dar în orice caz elitele au lucrat ca ţara să fie prietenoasă cu locuitorii ei, chiar dacă nu şi eficientă, precum ne-am dorit.
Am desenat această schiţă istorică a ideii de unire, dar aceasta are şi povestea ori personajele ei legendare. Putem spune că aproape tot ce a avut mai bun şi mai nobil naţiunea a slujit idealul unirii: Cuza şi Kogălniceanu, Alecsandri şi Eminescu, Brătienii, Iuliu Maniu, Ion Pelivan ori Iancu Flondor, Regele Ferdinand ori Regina Maria. Iar lista este din fericire mult mai lungă.
Unirea e tot ce am înfăptuit mai bun în ordinea majoră a istoriei noastre din ultimele veacuri. A nu se înţelege de aici că a dispărut instantaneu discordia dintre noi, dar pe aceasta nu o omagiem şi nu-i dăm onorul. De aceea, atâta vreme cât nu am pierdut ultima urmă de încredere în noi înşine, se cuvine să omagiem actele unirii şi oamenii care le-au ctitorit.
Mihai Dorin este istoric şi publicist
