Păţania de pomină a unui ieşean cu un Mercedes cumpărat din Germania. Nici judecătorii nu-i dau de capăt

I.L. văzuse pe internet un automobil Mercedes Benz ML la mâna a doua, scos la vânzare de un cetăţean german. A apelat la serviciile lui M.T., care se ocupa în mod obişnuit cu aducerea în ţară a unor autoturisme din străinătate. Cei doi au întocmit un act denumit de ei „proces verbal”, referitor la transportul maşinii, iar I.L. i-a achitat lui M.T. 5.000 de euro ca avans. Urma să-i mai achite 1.500 de euro atunci când primea maşina. A plătit în cele din urmă 2.000 de euro, M.T. pretinzând mai mulţi bani, dar nu asta a fost problema. A dat banii şi a primit maşina, împreună cu o copie a contractului de cumpărare încheiat de M.T. cu vânzătorul german.

Ulterior însă, I.L. a constatat că maşina era mult mai uzată decât anticipase, unele piese, precum serverul de direcţie sau radiatorul de ulei, trebuind schimbate imediat. În plus, angajaţii service-ului la care apelase au apreciat că nici kilometrajul nu era în regulă, existând posibilitatea ca el să indice cu 150.000 km mai puţin decât cifra reală. I.L. s-a considerat indus în eroare de intermediar şi a apelat la instanţă, afirmând că, dacă ar fi cunoscut viciile ascunse ale automobilului, nu l-ar mai fi cumpărat.

Cum s-a apărat samsarul?

În faţa judecătorilor, M.T. a explicat că rolul său era doar cel de simplu transportator. Trebuia să plătească maşina vânzătorului şi să o aducă în ţară. Îl sunase pe I.L. din parcul auto, comunicându-i toate datele tehnice ale autoturismului, starea acestuia şi kilometrajul. I-a trimis filmuleţe cu aspectul interior şi exterior al maşinii şi cu motorul pornit, iar I.L. se declarase mulţumit. Nu avusese posibilitatea verificării kilometrajului în parcul auto şi nici nu i se permisese punerea în mişcare a maşinii. Mercedesul se comportase însă bine pe drum, iar la Registrul Auto nu fusese identificată nicio problemă.

Judecătorii au constatat că „procesul-verbal” încheiat între I.L. şi M.T. reprezenta în fapt, prin conţinutul său, un contract de mandat prin care M.T. era împuternicit să cumpere în numele lui I.L. automobilul, nu doar să-l transporte. M.T. nu fusese deci parte în contractul de vânzare cumpărare încheiat cu neamţul, titularul fiind I.L. Prin urmare, nu putea fi făcut răspunzător de viciile ascunse, cu atât mai mult cu cât nici măcar nu fusese el cel care alesese autoturismul. În plus, I.L. nu ceruse în instanţă anularea contractului de vânzare-cumpărare, cum ar fi fost normal, dacă se considera înşelat. Ca urmare, plângerea lui I.L. a fost respinsă, el trebuind să achite şi onorariul avocatului lui M.T., în sumă de 3.000 de lei. Sentinţa Judecătoriei a fost atacată de I.L. cu apel, cazul intrând pe rolul Tribunalului.