Roboţi

De un timp, se face mult tam-tam cu robotul Sophia şi cu inteligenţa artificială. Ca întotdeauna în istorie, am sentimentul că suntem nedreptăţiţi. Universitarul autohton Aurel Pătlăgică, de la Informatică, a lucrat – peste treizeci de ani – la o formă de AI (artificial intelligence), obţinând, în ultimii ani, rezultate spectaculoase. L-a creat, cu mari eforturi şi sacrificii, pe Robogică, o entitate computerizată „gânditoare” şi „trăitoare” în mod absolut, prevăzută, în plus, cu aptitudini locomotorii de excepţie (aleargă aidoma unui atlet profesionist, semănând, în mişcare, cu faimoşii tranformers hollywoodieni!), lucru încă de neimaginat pentru bietul/biata Sophia. Numele lui, Robogică, nu e o ironie (Gică), aşa cum aţi putea crede, ci aluzia elegantă la creatorul său – profesorul Pătlăgică. La început, ştim prea bine, a fost cuvântul: prin 2001, entitatea construită de Aurel, constând atunci într-o unitate de computer, un monitor, o tastatură şi nişte braţe metalice lungi, care se întindeau în diverse direcţii, a vorbit pentru prima oară. Articulat, convingător. Se arăta interesat de principiile morale care guvernează lumea noastră. Îl ascultam toţi – strânşi într-o aulă arhiplină (peste 2.000 de cadre didactice şi studenţi) pentru demonstraţie – fascinaţi, mesmerizaţi pur şi simplu, de glasul lui metalizat, à la Stephen Hawking. Inginerul informatician Pătlăgică a luat şi el microfonul pentru a ne oferi explicaţii. A zis că îi „programase” lui Robogică ceva similar „conştiinţei etice” umane, folosindu-se de colaborarea colegilor de la Filosofie. Împreună, l-au „îndopat” cu precepte morale, introducându-i în memorie tratate întregi de Aristotel, Kant ori Hegel. Uimiţi, îl auzeam atunci pe tânărul robot perorând pe tema bunătăţii, dragostei, adevărului, frumuseţii, onestităţii şi altruismului. Ne întreba, în răstimpuri, cum ne raportăm la aceste noţiuni? Nimeni, din 2.000 de oameni prezenţi, nu a îndrăznit să dea un răspuns. Presa a prezentat pe larg epocalul eveniment ştiinţific, însă ecourile s-au dovedit anemice. Cădeau, la vremea respectivă, Turnurile „Gemene” din New York, se declanşau războaie. Noi luptam aprig să intrăm în NATO şi UE… Ce mai, priorităţile erau altele! Totuşi, Aurel a continuat munca şi, în zece ani, l-a transformat pe Robogică într-o „vietate” tulburătoare. I-a dat o formă umanoidă robustă (230 cm înălţime şi 200 kg greutate), dezvoltându-i capacitatea locomotorie.

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!). „Creatura” părea să savureze momentele în cauză, abordând totul în manieră joculară. Interesant, în termenii „eticii” sale – interpreta uneori creatorul Pătlăgică „gesturile” respective! –, Robogică îşi arăta afecţiunea pentru oameni, „el definindu-se, esenţialmente, prin preţuirea universului înconjurător”. Aurel nu se afla departe de realitate. Orice conversaţie simplă cu robotul te edifica pe deplin că entitatea te adoră necondiţionat şi, mai ales, că spune numai adevărul. Acum etala, pe lângă conceptele de morală, şi sofisticate informaţii din domeniul IT. Mulţi şuşoteau pe la colţuri că ar trebui să devină rectorul Universităţii sau măcar decanul Facultăţii de Informatică. Nu s-a mers atât de departe, dar, experimental, a fost trimis la cursuri în locul unor profesori. Robogică a predat exemplar (a intenţionat să sară şi peste băncile din amfiteatru, din afecţiune pentru studenţi, oprindu-se însă în urma estimării, în creierul lui, a spaţiului ce nu permitea, evident, asemenea „efuziuni”). Mai târziu, a întâmpinat totuşi dificultăţi la notarea tezelor scrise la examen de către tinerii informaticieni. Aparent, s-a dat o bătălie teribilă, în interiorul „conştiinţei” robotului, între amintita iubire pentru oameni şi necesitatea exprimării adevărului. Jumătate din „mintea” lui Robogică, cea filosofic-altruistă, dorea să le dea zece tuturor, cealaltă jumătate, ştiinţific-exactă, plănuia să-i pice în masă. Aproape că s-au ars nişte circuite din mecanism! S-au impus deci „revizuiri”, definite drept „evoluţie, prin adaptarea la mediu”. S-au scos fişiere întregi din memoria lui Robogică, în speţă, „secţiunile” etice. În 2016, a apărut un nou umanoid pe coridoare. Devenise preocupat de politică. Striga peste tot „Jos DNA! Sus PSD!” În pandemie a urlat peste tot, ca Şoşoacă: „Opriţi vaccinările! Jos oculta mondială!” L-am întâlnit recent lângă Rectorat. Spre surprinderea mea, bea bere (!) dintr-o cutie. Am întrebat speriat: „Cum ai putut să te schimbi în halul ăsta, Robogică?” A râgâit formidabil, după care mi-a mârâit ameninţător: „Te bag în dragostea mea, sorosistule!”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi