Prin moartea lui Marc Fumaroli dispare un strălucit reprezentant al acelei intelectualităţi franceze (tot mai marginalizată) care rămânea fidelă marilor tradiţii culturale şi se opunea tiraniei modelor efemere. Fumaroli s-a născut în 1932, la Marsilia. A avut o strălucită carieră universitară: a predat la Sorbona, apoi - din 1986 - la Collège de France, a fost profesor invitat în mari universităţi anglo-saxone, în 1995 a fost ales în Academia Franceză, pe fotoliul lui Eugen Ionesco (a rostit, conform tradiţiei, la ceremonia de primire un magnific discurs în care îl omagia pe predecesorul său). A făcut parte din consiliul de redacţie al excelentei reviste Commentaire, fondată de Raymond Aron. Printre prietenii lui apropiaţi s-au numărat Jean d’Ormesson, Ionesco şi Cioran.

A publicat cărţi de referinţă despre literatura secolelor XVII şi XVIII, despre Chateaubriand, despre retorică şi despre Republica literelor etc. În 2001 i-a apărut un superb eseu intitulat Când Europa vorbea franţuzeşte, pe care l-am comentat la momentul respectiv. Fumaroli arăta acolo că în secolul al XVIII-lea forţa de iradiaţie a limbii franceze era atât de mare încât putem vorbi de un adevărat „câmp magnetic” francofon. Multă lume participa la acest „comerţ” intelectual: monarhi, prinţi, mareşali, diplomaţi, oameni de litere, artişti, filosofi etc. Primau eleganţa, politeţea şi blândeţea manierelor, ceea ce, spune autorul, părea să prefigureze o lume unde „libertatea fiecăruia ar fi reuşit să se acomodeze cu egalitatea tuturor şi unde vivacitatea pasiunilor particulare n-ar fi perturbat bucuria de a fi împreună” (un fapt e cert: suntem tot mai mult, astăzi, la antipodul acestui ideal). Saloanele aristocratice erau spaţii de cultură, conversaţia era o artă, avea substanţă şi strălucire, filosofii câştigaseră prietenia şi încrederea capetelor încoronate. Ideile circulau graţie cărţilor şi presei, publicaţii în limba franceză se tipăreau şi la Londra sau Amsterdam, inima Europei bătea la Paris. Limba franceză, subliniază Fumaroli, convine perfect acestui climat „al bunelor maniere, al inteligenţei competente şi al gustului rafinat”. Şi încă: franceza secolului al XVIII-lea era esenţialmente o fermecătoare „retorică a dialogului”. Reţeaua diplomatică, autoritatea instituţiilor academice, influenţa şi prestigiul Curţii, circulaţia cărţilor au avut un rol major: Parisul devenise un centru de atracţie, nu era nevoie să se elaboreze „politici culturale” şi „programe francofone”, franceza se impunea în chip natural. Fumaroli ilustrează acest fenomen prin zeci de portrete ale unor personaje, unele ilustre, altele de plan secund, toate având drept numitor comun iubirea pentru Franţa şi pentru limba franceză. Astăzi, adaugă autorul, jocurile sunt făcute de către „apostolii comunicării”, limba e socotită un vehicul utilitar, engleza - o engleză rudimentară, bazică - a luat locul francezei, pe care Fumaroli o defineşte - splendid - drept „limba modernă a clandestinităţii spiritului”. În aceeaşi arie de preocupări se situează şi volumul Trei instituţii literare (1994), în care Fumaroli se ocupă de Academia Franceză, de arta conversaţiei şi de geniul limbii - trei eseuri briliante, modele ale genului.

Marc Fumaroli a fost şi un polemist redutabil. A stârnit vâlvă cartea din 1991 Statul cultural, în care ia atitudine critică faţă de politica dusă, ca miniştri ai culturii, de André Malraux şi mai ales de Jack Lang. Nu e vorba de a respinge investiţiile statului în cultură, ci de a dirija aceste subvenţii către creatorii autentici şi nu către artiştii specializaţi în excentricităţi şi provocări, cum ar fi Jeff Koons şi Damien Hirst. Când denunţă impostura, Fumaroli e necruţător, după cum ironia lui face ravagii atunci când intervine în nişte dezbateri „fierbinţi”. Astfel, a susţinut că feminizarea excesivă a numelor de meserii duce la rezultate ridicole şi absurde; în 2015, a polemizat cu ministrul Educaţiei de atunci, Najat Vallaud-Belkacem, când aceasta a decis eliminarea din programe a limbilor clasice, latina şi greaca veche: cele două limbi, a scris Fumaroli, sunt victimele „fanatismului egalitarist”.

Dar şi în polemică Fumaroli rămâne de o eleganţă ireproşabilă. Ce distanţă între acest mod de a purta o discuţie şi atât de frecventele izbucniri agresiv-isterice de care ne izbim la tot pasul. Insulta, lovitura sub centură, grosolănia, băşcălia au înlocuit dialogul. De asta spuneam la început că Fumaroli reprezintă o specie de intelectuali pe cale de dispariţie. Mă întreb ce-ar fi zis, dacă ar fi văzut nebunia ce pare în aceste zile să se răspândească galopant, Jean-François Revel, Simon Leys sau Marc Fumaroli. În 2009, acesta din urmă încă mai era optimist, căci iată ce afirma într-un interviu: „Timpurile sunt grele, dar rămâne o societate, mai numeroasă decât credeţi, care rezistă şi care gândeşte raţional. Nu e totul pierdut. În marile universităţi, în bibliotecă încă putem fi la adăpost de piaţă, de zgomot, de corectitudinea politică. Spiritul liber şi critic nu a dispărut şi cred că nu va dispărea. Istoria nu şi-a spus ultimul cuvânt”.

Într-o lume care a luat-o razna, astfel de cuvinte sunt o rază de speranţă.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor