Anticorupţie, percepţii publice şi teme incomode

Cazul Varujan Vosganian ar fi putut traversa relativ discret agenda publică. Dacă votul dat în Senat ar fi fost unul în favoarea începerii anchetei penale în ceea ce îl priveşte, aşa cum s-a întâmplat cu Ion Ariton, un al fost ministru al Economiei, lucrurile s-ar fi liniştit relativ repede. Stenogramele ajunse în presă, din şedinţa de guvern în care se discuta livrarea de gaze naturale subvenţionate grupului aparţinând lui Ion Niculae, nu-l avantajează, dar, din ceea ce se ştie în acest moment, nici nu s-a demonstrat până acum (ca în alte dosare) că el sau Adriean Videanu ar fi avut beneficii concrete de pe urma acestor poziţii. Ca şi în afaceri, şi în politică sunt decizii bune sau proaste, unele chiar teribil de proaste. Dar nicăieri în ţările cu democraţii consolidate deciziile politice greşite nu sunt sancţionate în Justiţie. Decât în măsura în care au în spate acte de corupţie dovedite. Pentru că în rest costurile rămân doar unele politice.

Spunând toate acestea nu înseamnă că o anchetă nu trebuie să aibă loc, dacă există suspiciuni de corupţie, ci doar că există diferenţe între acest gen de situaţii şi altele în care suspiciunile de corupţie sunt mult mai consistente, chiar în faza preliminară a investigaţiei. Dacă Varujan Vosganian ar fi scos doar asta în evidenţă şi le-ar fi spus colegilor să decidă cum cred de cuviinţă nu ar fi avut cu siguranţă parte de tsunami-ul de comunicare negativ cu care s-a confruntat după votul din Senat. Nu ştiu dacă votul ar fi fost neapărat diferit, dar cu siguranţă mediatizarea ulterioară ar fi arătat cu totul altfel. Şi chiar dacă votul ar fi fost acelaşi, blocând ancheta DIICOT în ceea ce îl priveşte, tunurile ar fi fost foarte probabil puse preponderent pe Senat nu atât pe el ca persoană.

Din păcate pentru el, Varujan Vosganian a ales însă o formulă de apărare de la tribuna Senatului absolut nefericită, ca să folosim un eufemism, în conţinut şi în prestaţie. Cu costuri negative formidabile în percepţia publică, practic imposibil de recuperat în viitor. El a ratat astfel şansa de a aduce în discuţie o problemă în principiu legitimă care ar fi putut eventual genera o dezbaterea pe un alt palier. Sigur, în final a obţinut o victorie personală. Dar e o victorie a la Pirus, pe termen relativ scurt. Prin comparaţie, deşi a avut de gestionat acuze mult mai grave şi mai precise, din perspectiva rechizitoriului DNA, Elena Udrea a reuşit să împingă dezbaterea din spaţiu public pe palierul, şi el legitim, al controlului politic asupra serviciilor secrete. Cinicii vor spune că, până una alta, Varujan Vosganian e liber şi protejat în faţa urmării penale în timp ce Elena Udrea se află în arest. Însă ceea ce discutăm aici nu sunt vinovăţiile sau nevinovăţiile ca atare, ci percepţiile dominante din spaţiul public, care sunt esenţiale în politică, în general în viaţa publică.

Iar din acest ultim punct de vedere derapajele, tuşele îngroşate exagerat sunt adesea evidente. Ele sunt vizibile şi la nivelul relatărilor mediatice, dar mai ales atunci când citeşti postările de pe listele de discuţii care însoţesc articolele. Luate în ansamblu îţi permit să identifici o stare de spirit dominantă. Care în destule situaţii supralicitează elementele negative, chiar şi acolo unde nu există o bază în realitate. Cazul UMF – Vasile Astărăstoae poate fi un exemplu din acest punct de vedere. Nu discutăm aici problemele în Justiţie ale acestuia. Ele urmează a fi lămurite în instanţă. Discutabile sunt şi unele dintre declaraţiile sale publice, vizibil influenţate de problemele personale cu care se confruntă, poziţii cu care am fost, personal, în dezacord. Însă a-l eticheta pe rectorul demisionar de la UMF drept "şpăgar" şi "impostor intelectual" este pur şi simplu nedrept şi incorect. Vasile Astărăstoae a încercat realmente să descurajeze practica de a oferi bani pentru note la examene introducând testele grilă la o serie întreagă de discipline. Că s-au găsit căi de a o ocoli asta e altceva. Însă au existat bune intenţii din partea sa şi este incorect nu doar să nu le consemnăm, ci să-l şi transformăm într-un fel de "patron al şpăgarilor" din universitatea cu pricina. La fel, profesorul Astărăstoae are destule probe concrete de performanţă profesională aşa că a amesteca lucrurile de acest gen cu problemele sale din Justiţie nu are nici un fel de acoperire în realitate.

Anchetele penale din ultimii ani care au vizat personaje extrem de influente din politică şi din mediul de afaceri, sarabanda mediatică care a însoţit toate aceste cazuri, au scos la iveală dimensiunea corupţiei din România. Asta a generat un masiv curent de sprijin în societate atât faţă de lupta anti-corupţie în sine, cât şi faţă de structurile din Justiţie implicate în acest demers, cu vârf de lance DNA. Cât din acest curent are la bază intoleranţa morală faţă de fenomenul corupţiei în sine şi cât se datorează frustrărilor personale şi satisfacţiei de a-i vedea pe puternicii zilei îngenuncheaţi poate fiecare să judece. Cert este că percepţia publică contează enorm din perspectiva suportului pe termen lung pentru menţinerea acestui curs. Aceasta este partea bună. Partea mai puţin bună este că în siajul acestui sprijin, de salutat, apar puncte de vedere nerealiste, nerezonabile şi, uneori chiar nesănătoase.

Iată câteva. "DNA face reforma clasei politice". Reforma clasei politice nu o pot face cu adevărat decât alegătorii. DNA poate eventual curăţa oarecum terenul, dar nimic nu garantează că noii veniţi vor fi altfel. Mai ales dacă ignorăm alte reforme de fond, precum aceea a finanţării campaniilor electorale sau a obţinerii unei absolut necesare stabilităţi instituţionale prin departajarea reală a funcţiilor politice de celelalte. Apoi, nu procurorii sunt cei care vor rezolva în mod autentic situaţia achiziţiilor pe bani publici. Pentru asta e nevoie de un cadru bine conceput, de proceduri eficiente, care să ţină cont de realitate. Nu organizând licitaţii (oricum, adesea trucate) stufoase pentru orice, de la birotică la apă minerală, ci stabilind, de pildă, aşa cum este în Franţa, preţuri de referinţă. Cu ce avem acum nu numai că nu rezolvăm în fond corupţia, ci introducem şi blocaje sufocante. În fine, oricâtă încredere ar avea publicul în acest moment în anumite structuri acesta nu este un motiv să ignorăm nevoia buclelor de control. Americanii ştiu foarte bine asta, nu se încred orbeşte în oameni şi instituţii providenţiale. De aceea au şi inventat sistemul de checks and balances, pentru ca nimeni să nu poată abuza de putere la un moment dat. Iar din acest punct de vedere, chestiunea controlului serviciilor secrete nu trebuie nicidecum tratată superficial. Acelasi lucru este valabil şi în Justiţie şi de rolul pe care trebuie să-l joace CSM.

O discuţie autentică pe aceste teme nu este uşor de făcut în momentul de faţă. Există un grad înalt de intoleranţă pe anumite segmente din presă şi din societatea civilă. Poziţiile partizane până la extrem, dubla măsură, distorsiunea faptelor, mai ales prin transformarea unor canale TV de ştiri în vehicule de propagandă care se adresează mai degrabă instictelor primare ale audienţei, ne-au dus în acest impas, deloc uşor de gestionat. Însă aceste dezbateri sunt esenţiale. Dacă nu vom găsi în viitor platformele şi vocile credibile care să le iniţieze şi să le susţină, costurile pentru întreaga societate românească vor fi substanţiale.