Aşa zis-ul scandal Hagi – Burleanu

Un banal schimb de replici, aplatizat de protagonişti, s-ar fi stins de la sine, dacă n-ar fi fost umflat de coriştii din fundal.

Se acordă prea mare importanţă pretinsului scandal între aşa numita generalie de aur şi noii conducători ai fotbalului românesc, un scandal care, până la urmă, se va stinge, inevitabil, de la sine. Dar aşa suntem noi, naţia asta carpato-danubiană, fatalişti, grav suferinzi de mania persecuţiei şi, mai ales, mari degustători de scandaluri mioritic-manelistice şi interesaţi mai mult de capra vecinului decât de biata noastră mioară lătrată de toţi câinii.

În ultimele sale declaraţii, Gheorghe Hagi, liderul de necontestat al sus-pomenitei generaţii, a trecut prin toate gamele românismului: a testat capra vecinului şi a găsit doar o blondă în bikini; s-a plâns de lipsa de recunoştinţă a compatrioţilor şi, mai ales, de lipsa de respect a unora „cu caş la gură” pentru ceea ce au reprezentat EI, în primul rând Hagi însuşi, apoi bietul Popescu şi ceilalţi de la „World Cup ’94”, s-a dezis de Puiu Iordănescu (trădare, monşer, că şi Caragiale este de-al nostru!) şi apoi a ameninţat cu „lancea lui Horea”: „Să nu îndrăznească cineva să se ia în piept cu generaţia de aur că are de-a face cu noi!”. Ori el a spus-o, ori Didi Prodan, n-are importanţă, că Didi Prodan nu este decât un „copy-paste” al liderului: „rezon, coane Gică, fătălău, precum aţi zis”!

Protagoniştii comediei reprezintă, într-adevăr, o generaţie, chiar cea mai strălucitoare generaţie din fotbalul românesc, care a adus România la cele mai bune rezultate din istoria seculară care a durat mai bune de 100 de ani în domeniu. Dar de unde atâta aur? Fraţii noştri întru balcanism, grecii, se pot lăuda, într-adevăr, că au avut o generaţie de aur, deşi Zagorakis nu poate ajunge, fotbalistic vorbind, nici până la genunchii lui Hagi, iar o comparaţie între Florin Răducioiu şi Charisteas este, până la coadă, o banală bătaie de câmpi. Şi totuşi, elenii au tot dreptul să-şi numească idolii „generaţie de aur”, că au simţit metalul acela preţios în 2004. Noi putem să ne poleim cu platină, când ne comparăm cu propria istorie, dar când e vorba să ne măsurăm cu alţii, e infinit mai greu. Locul V-VIII la Mondiale, o performanţă neatinsă şi, probabil, intangibilă pentru fotbalul nostru, nimic de zis, e sublim, e minunat. Dar nu e aur!

Apoi, respectul faţă de componenţii acestei generaţii: el există, este binemeritat, nimeni nu contestă meritele lor. Numai că respectul nu se cere (eufemism pentru „cerşeşte”). Tot ce mişcă în fotbalul românesc de astăzi, respectă realizările fotbalistice ale lui Gheorghe Hagi, Gheorghe Popescu, Dan Petrescu şi ceilalţi. Statuia pe care o cerea Gică Hagi în 1998 (amintirea unui silenzio stampa regretabil, în timpul Cupei Mondiale) ar fi fost meritată. Ba chiar ar fi fost frumos să se construiască un parc de statui ale idolilor în faţa Arenei Naţionale. Cu o singură condiţie: să fie expresia admiraţiei naţiei microbistice române, nu o cerinţă a idolilor. Pentru cei neavizaţi, cererile repetate de respect ale vedetelor de altădată arată o problemă de identitate, mai degrabă decât o necesitate.

Disputele mediatice între Hagi şi noul preşedinte al FRF, Răzvan Burleanu, nu reprezintă sub nici o formă un scandal, ci un schimb de ironii. A fost început de Hagi şi a primit un răspuns de la tânărul preşedinte, cam în aceeaşi manieră, uşor burlescă. După care, ambii, oameni civilizaţi şi curaţi la suflet, şi-au nuanţat declaraţiile, au renunţat rapid la „fătălăi” şi „misogini”. Însă de atunci, aproape nu a existat intervenţie a vreunui fost mare internaţional al vremii, în care să nu se pomenească de lipsa de respect faţă de „valorile generaţiei de aur”. Este omenească şi pardonabilă alergia „machidonului” la junele Burleanu, ajuns preşedinte printr-o împrejurare nefericită, în locul celui mai bun prieten al său. Ca orice cetăţean român, Hagi are drept de opinie, la fel cum are şi Răzvan Burleanu, chiar dacă nu a dat nici un gol de la 40 de metri. Este de înţeles şi reacţia uşor nechibzuită a lui Răzvan Burleanu, tânăr şi neliniştit, mai ales în faţa unei sarcini foarte greu de îndeplinit, pe care şi-a asumat-o. Sunt circumstanţe de ambele părţi şi lucrurile ar fi trebuit să fie date uitării, dacă nu ar fi fost umflate cu pompa de către coriştii din fundalul scenei, aparţinând generaţiei care a fost la trei paşi de aur.