Concepte novatoare la români: microregionalizarea

Cu câteva zile în urmă am aflat că autorităţile locale din Suceava şi Botoşani au planuri grandioase în comun. Vor să pună bazele unei microregiuni în interiorul regiunii Nord-Est, proiect prin care, speră ei, vor putea bloca desemnarea Iaşului drept capitală regională. Între obiectivele care ar urma să fie finanţate, în principal prin atragerea de fonduri europene prin intermediul unei asociaţii inter-comunitare, se numără: un tren de mare viteză care să lege Suceava de Botoşani, construirea unei centuri ocolitoare la Suceava în direcţia Botoşani, programe de reabilitare termică a blocurilor, dezvoltarea unei reţele de închiriere a bicicletelor şi piste pentru biciclişti şi un stadion de mari dimensiuni comun.

Cum bine observa cineva, cu toate că nici n-am început bine regionalizarea deja ne apucăm de microregionalizare. Până la un punct patriotismul local e de înţeles, dar un demers potenţial important de construcţie a unei regiuni, cu tot ce presupune acesta, de la filosofia de organizare a administraţiei la infrastructura de transport sau reţelele de comunicaţii inter-instituţionale, nu are cum pleca de la acest gen de premise din categoria Stan şi Bran. Nu era nevoie de inventarea unei microregiuni pentru ca autorităţile locale din cele două judeţe să atragă fonduri europene pentru a reabilita termic blocurile, pentru a face piste pentru biciclete sau pentru a construi centuri ocolitoare. Până una alta, înainte de demararea unor astfel de proiecte grandioase nu ar fi rău dacă s-ar pune un indicator rutier inteligibil la ieşirea din Gura Humorului pe care în loc de Spătărăşti să scrie Roman, Iaşi, Bacău astfel încât şoferii nefamiliarizaţi cu zona să nu rişte să ocolească aiurea câţiva zeci de kilometri în plus prin Suceava. Cât despre trenul de mare viteză, iar nu ar fi rău deloc dacă până vom parcurge distanţa Suceava – Botoşani în 15 minute, aşa cum preconizează artizanii microregionalizării cu pricina, vom reuşi să reabilităm liniile naţionale de cale ferată astfel încât să nu mai petrecem 7 ore în tren de la Iaşi la Bucureşti (până în 1990 rapidul avea nevoie de doar 5 ore şi jumătate pentru a acest parcurs!).

Acest gen de abordare primitivă şi ridicolă descrie din păcate o stare generală specifică în bună măsură întregii administraţii româneşti la nivel central şi local. Incapabile să gestioneze de o manieră cât de cât acceptabilă probleme elementare ale comunităţilor pe care le păstoresc, de tipul traficului rutier, parcărilor, semnalizărilor stradale, încălzirii şi apei calde sau managementul relaţiei serviciilor publice cu cetăţenii, o bună parte dintre autorităţi inventează bazaconii de tipul delor de mai sus pe care le prezintă apoi cu mândrie drept viziuni strategice de dezvoltare. În tot acest timp e plină ţara de şantiere nefinalizate de ani şi ani de zile. Or fi de vină şi tăierile bugetare, dar motive cel puţin la fel de importante sunt nepriceperea, proasta organizare şi delăsarea. Pentru a termina celebrul Empire State Building, înalt de 381m, în inima New York-ului şi cu tehnologia din 1930, a fost nevoie de doar 16 luni. Pentru a termina reparaţiile la un pod de maximum 20 metri din satul Deleni, pe drumul Iaşi – Vaslui, a fost nevoie de mai bine de doi ani. În multe localităţi din România nu se pot plăti taxele si impozitele prin carduri bancare, într-o ţară în care între puţinele capitole la care stă bine se numără infrastructura de comunicaţii.

Dacă există totuşi localităţi şi domenii în care serviciile publice funcţionează decent, cu ghişee suficiente şi civilizate, cu programări făcute prin email, cum e posibil ca într-un birou de evidenţă a populaţiei din centrul Bucureştiului, la doi paşi de guvern, nu numai că trebuie să te înghesui într-o cameră meschină şi dezolantă de vreo 10 mp, dar eşti nevoit să alergi după timbre fiscale (apropo, de ce astăzi când se emit bilete de avion electronice mai utilizăm încă timbre fiscale e o enigmă greu de înţeles!). Şi lista poate continua, multă vreme, cu astfel de exemple.

De altfel întregul proiect de regionalizare a început prost, la vârf, aşa că nu e de mirare că singurele subiecte care stârnesc discuţii aprinse sunt cele referitoare la capitala regiunii şi la potenţialii şefi regionali. Nu se discută, de pildă, deloc despre maniera în care vor fi operate serviciile publice şi interacţiunea cu cetăţenii. Te confrunţi în destule cazuri cu un adevărat un coşmar birocratic, mai ales dacă nu locuieşti în capitala de judeţ, atunci când eşti nevoit să te plimbi între diferite instituţii. Peste tot ţi se cer copii după cartea de identitate, după contractele de locuinţă şi alte astfel de documente, chiar atunci când te adresezi aceleaşi instituţii cu care ai avut de a face anterior. Cu atât mai mult, a gestiona astfel de lucruri la nivelul unei regiuni care cuprinde câteva judeţe devine un coşmar multiplicat dacă nu se regândeşte din temelii actualul sistem.

Acest gen de probleme se discută însă foarte puţin şi, atunci când se face, superficial. Actualii lideri locali şi structurile politice judeţene au însă, în cele mai multe cazuri, alte priorităţi. La loc de cinste: unde va fi capitala potenţialei regiuni. Pentru a nu lăsa să degenereze conflictul dintre camarilele lui Marian Oprişan şi Radu Mazăre, vicepremierul Liviu Dragnea a desprins Dobrogea din fosta regiune de Sud-Est. Chiar dacă decizia în sine nu e neapărat lipsită de logică, având în vedere configuraţia regiunii, motivul principal a fost de fapt cel anterior. Trei sunt raţiunile majore pentru bătălia cu pricina: prima este de natură electorală (se marşează pe patriotismul, orgoliul, local – un argument de forţă în orice discurs politic), a doua ţine de influenţa în partidele din care fac parte liderii regionali, a treia de accesul la resurse (bani, poziţii controlate în administraţie) care, evident, se alocă şi se gestionează prioritar în capitală.

Problema e că o astfel de discuţie, în principiu validă, are mari şanse să rămână cu totul fără obiect. Aşa cum arată lucrurile în acest moment, cu pasiuni majore care dau în clocot la nivel local, cu potenţiale costuri semnificative în plan electoral pentru actuala putere, e foarte puţin probabil ca regionalizarea chiar să se şi facă. Iar dacă totuşi acest lucru se va întâmpla riscăm să avem parte, în încercarea de a mulţumi pe toată lumea, de o formulă cu totul disfuncţională care ne va face să regretăm din primul minut ceea ce avem acum.