Cu Emil despre Esenin…

A fost o călătorie plăcută, reconfortanta. Chiar însuşi regretatul Emil Iordache mi-a spus că simţea nevoia unei ieşiri. Poate că era obosit. Poate voia să se reculeagă. Poate voia să cinstească memoria lui Esenin, din care tradusese destul de mult şi despre care scrisese o carte. Şi se gândea să mai scrie una: un roman.

M-a întrebat, în timp ce ne plimbam duminică dimineaţa pe splendida faleză din Tulcea, cum mi se pare ideea? Un roman despre viaţa lui Esenin? Da, un roman despre îngerul cu plete cârlionţate din Reazan. Păi, viaţa lui Esenin e o întreagă epopee. Poate ieşi o carte genială, un adevărat best-seller, i-am spus. Emil Iordache adunase multe informaţii. Biografii, cărţi, amintiri, scrisori de la prieteni. Avea un întreg fişier. De-a lungul vremii i se sedimentaseră în memorie multe imagini, multe idei despre felul cum ar fi trebuit să-l prezinte pe Esenin. Urma doar să se hotărască într-o bună zi să se aşeze la masa de lucru şi să înceapă să scrie. Până acum amânase să se înhame sistematic la lucru. Apărea însă mereu altceva. Un nou proiect. O nouă ofertă. Literatura rusă din care traducea pentru Polirom, dar şi pentru alte edituri, părea să nu aibă nici început şi nici sfârşit. Cum să nu te tenteze Gogol, Dostoievski, Tolstoi sau Soljeniţîn? Traducerile îl epuizaseră. Simţea nevoia unui respiro. Aflat mereu în criză de timp, traducea apelând la dictofon. Urmărea cursul frazei cu atenţie. Rareori se împotmolea. Ritmul frazei dostoievskiene se desfăşura ca o spirală. În sus şi în jos, forând în subterană. Impecabila frază a lui Tolstoi avea ceva din greutatea şi mirosului pământului reavăn. Pe când cea a lui Dostoievski părea alcătuită din aer. Gogol era un maniac al detaliului. Iar Harms avea un ritm sacadat, geometric.

„Reputatul slavist – scrie criticul Bogdan Creţu, vorbind despre traducerile profesorului Emil Iordache – avea un program căruia puţini i-ar fi făcut faţă, care presupunea efortul zilnic de a scrie, de a traduce câteva zeci de pagini. Un astfel de ritm poate părea neplauzibil pentru unii mai sterili, dar el este firesc unui profesionist care se dedică întru totul meseriei lui; în ultimii ani ai vieţii sale am fost adesea martor al acestei salahorii care trebuie să-l fi consumat şi ea destul. Altfel nici nu ar fi fost posibil ca într-o viaţă atât de scurtă (nici nu împlinise 51 de ani când s-a stins) să fi scris peste 10 cărţi şi să fi tradus zeci de autori şi opere clasice ale literaturii ruse, de la Puşkin, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, la Bulgakov, Platonov, Daniil Harms, Makanin, Blok şi Venedikt Erofeev.”

Epuizat după opt sau zece ore de muncă, Emil Iordache apărea, în jurul prânzului, pe terasa cârciumii Boema, aşezându-se la o masa sa din colţ. Acolo se relaxa discutând cu tinerii săi discipoli, dar şi cu alţii mai bătrâni, despre pulsul vieţii literare. Ştia să despice cu eleganţă firul în patru. Judecăţile sale în materie de literatură erau tranşante. „Într-o cultură cum este a noastră, care se mulţumeşte cu două traduceri integrale ale lui Don Quijote (Franţa are peste 60!) – scrie acelaşi Bogdan Creţu -, un tălmaci care reuşeşte să rescrie în româneşte cărţi uriaşe precum Suflete moarte, Anna Karenina, Idiotul, Însemnări din subterană şi atâtea altele, trebuie privit cu acelaşi respect care i se cuvine unui scriitor harnic şi bun. Dar, din păcate, noi nu ştim să ne respectăm marii traducători, considerând că a traduce înseamnă a lua dintr-o parte şi a pune în alta. În orice caz, Emil Iordache trebuie aşezat în rândul celor mai mari traducători pe care i-am avut şi-i avem.”

Ne-am plimbat duminica dimineaţa pe faleză. Am discutat despre Maiakovski, despre Hlebnikov, despre Esenin, despre Blok, despre Mandelştam, despre Erofeev, despre Iaşi, despre viaţa noastră literară. Mai puţin, poate, despre noi înşine…

Vremea era splendidă. Propice unei promenade. Am privit Dunărea. Vasele ancorate în port. Pescăruşii ce săgetau peste valuri… Ne-am aşezat la o cafea. Eram în aşteptare…

Am reluat discuţia despre literatură. Despre Revoluţia rusă. Despre anii '20. Când totul era încă posibil. Şurubul începuse însă să se strângă. Aveau să vină anii grei. Teroarea stalinistă plutea la orizont. Probabil că Serghei Esenin avusese presimţiri. Ştia că soarta lui fusese pecetluită. Mai devreme sau mai târziu, urma să fie lichidat. Un timp, poetul s-a aflat sub protecţia lui Troţki, dar din pricina unor intrigi în care fusese implicat Esenin, Trotki şi-a retras sprijinul, lăsându-l pe poet la discreţia oamenilor lui Dzerjinski.

Ne-am amintit de scena întâlnirii dintre Esenin şi Alexandr Blok, descendentul unei familii de aristocraţi. Serghei Esenin nu era nici pe departe, aşa cum îl descrisese Blok, un flăcău simplu, venit din Reazan, ce purta în el sufletul neprihănit al satului rusesc. Esenin petrecuse câţiva ani buni la Moscova. Se pervertise. Povestea cu flăcăul neaoş era doar o simplă mască, pe care autorul Ceaslovului satelor avea s-o lepede curând.

Dar cu Isadora cum a fost? L-am întrebat pe Emil.

„Isadora, desigur, l-a iubit. Apoi încetul cu încetul, iubirea lor s-a transformat într-un adevărat coşmar… Era o dragoste dintre două măşti… Care a avut un sfârşit tragic. Şi pentru el, şi pentru ea.” Emil trase adânc fumul în piept, îl slobozi în rotocoale deasupra halbelor de bere. Lui Esenin i se făcuse silă şi de Isadora, şi de sine însuşi.

„Dar picătura care a umplut paharul a fost însă ultima sa soţie, Sofia Andreevna Tolstaia, cu care Esenin se căsătorise în primăvara lui 1925. Obişnuit să ducă o viaţă dezordonată, Esenin se simţea ca un intrus în locuinţa nepoatei lui Tolstoi. Chipul Sofiei semăna izbitor cu cel al lui Lev Nicolaevici. Această asemănare se transformă în curând pentru Esenin într-o obsesie… Chiar şi în momentele cele mai intime nu putea scăpa de barba lui Tolstoi. O vedea în casă pretutindeni. Chiar şi în alcov”, adăugă Emil.

Am evocat scena sinuciderii. Camera sumbră a hotului petersburghez. Ca o celulă. Pereţii goi. Trupul lui Esenin zăcând întins pe covor. Mâna dreaptă uşor ridicată. Înţepenită într-o poziţie neobişnuită. Faţa umflată. Aproape de nerecunoscut. Şuviţa de păr blond căzută pe frunte. O haină aruncată pe spătarul scaunului. Pantofii lăcuiţi, cu botul neobişnuit de ascuţit. Miliţianul aşezat pe divan scriind cu un creion bont procesul-verbal… Tăcerea neobişnuită. Ninsoarea aspră de dincolo de fereastră. Cerul plumburiu. Şi geamantanul de voiaj al poetului din care se revărsau pe duşumea, ca un evantai de şerpi, o mulţime de cravate multicolore aduse de Esenin din străinătate. Fusese oare o sinucidere? Sau era vorba de o execuţie? Emil excludea povestea cu lichidarea. Esenin se sinucisese. Avea toate motivele. Se simţea epuizat.

Fusese oare o sinucidere? Sau era vorba de o execuţie? Emil nu excludea povestea cu lichidarea, dar nici cea a suicidului. Amândouă stăteau în picioare. Moartea lui Esenin continua să rămână o enigmă a istoriei.

Conversaţia a fost întreruptă de telefonul domnului Ampleev. Erau deja orele 11. La 12 trebuia să plecăm într-o scurtă croazieră pe Dunăre. La un borş pescăresc. Aveam la dispoziţie doar câteva ore. La ora 3 p.m. ne hotărâsem s-o pornim spre Iaşi. Luni, Emil avea un program extrem de încărcat. Şi eu aşijderea. Am fi vrut să mai întârziem poate o zi sau două. Urma să mai revenim. Am plecat din Tulcea cu oareşicare întârziere. Cu mici incidenţe, drumul de întoarcere a fost plăcut. Fără crispări, fără emoţii.

Ne-am despărţit dumică noaptea. Pe la 23,30. Emil a insistat, la un moment dat, să intrăm într-un local. Am intrat. Dar fumul era atât de gros şi fauna atât de ciudată, încât am renunţat. Emil ar fi vrut, mi se pare chiar că a pomenit ceva, să căutam un alt restaurant, dar eu i-am zis „lasă că ne mai întâlnim noi…” Aşa că ne-am luat la revedere şi am plecat. Din maşină, l-am văzut traversând strada pe lângă McDonald's să-şi cumpere tigări. Aceasta este ultima imagine a lui Emil, care îmi stăruie şi acum în minte. Poate că totuşi ar fi trebuit să fi căutat o masă… Asta a fost duminică noapte. Luni şi marţi, am avut de gând să-i dau un telefon. Miercuri dimineaţa m-a sunat criticul Al. Dobrescu şi mi-a spus că Emil s-a stins din viaţă…

A fost înmormântat de Sfânta Parascheva, când tot oraşul era în pelerinaj. La cimitir l-am întâlnit pe tatăl lui, pe care-l ştiam de mult timp. Rămăsese singur. Soţia îi murise cu doi ani în urmă. Îl copleşea durerea surdă.     

Fusese sunat în toiul nopţii. Un glas l-a întrebat dacă e pregătit să primească o veste nu tocmai bună. S-a gândit la tot ce e mai rău. Dar nici prin cap nu i-a trecut că va primi vestea morţii fiului său.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist