Datul din umeri

La Iaşi, lumea care are ceva în clin (mânecă) cu sportul discută dacă proiectul CSM-Poli-Fotbal-Hebdo are şanse de reuşită. Cei mai mulţi răspund afirmativ, în virtutea optimismului incurabil al suporterului, dublat de o certitudine la fel de incurabilă de tipul “cine nu e cu noi, e împotriva echipei”. Alţii, mai puţin numeroşi, se apleacă şi asupra problemelor celorlalte sporturi cu mingea, fiindcă la ora actuală nu se ştie încă dacă echipele de volei feminin, baschet şi handbal vor mai activa în prima ligă. Asta pentru că finanţările cu ţârâita acordate din mila fostului primar Nichita categoriei numite “extrafotbal” parcă erau mai bune decât amăgelile electoraloide ale actualului. Alternativele actuale sunt de desfiinţare sau funcţionare pe sponci, cu spectrul desfiinţării în faţă. Chiar dacă Guvernul a dat undă liberă finanţării cu maximum 5% a sportului de către organele locale.

Finanţarea asta a sportului ar trebui, în condiţii de bun simţ, să însemne sprijinul performanţei sportive. Ne temem, însă, că acest concept al performanţei sportive nu este încă definit clar, ba chiar uneori se regăseşte în sensul primar al termenului, adică performanţă înseamnă, pur şi simplu, rezultat sportiv. Bun-rău aşa cum e. Bunăoară, performanţă sportivă în sporturile de echipă se poate găsi la handbal feminin, la CSM Bucureşti, cu tot aspectul imoral al finanţării echipe. La fotbal, nu putem numi astfel intrarea în nu-ştiu-ce tur preliminar al Ligii Europa, chiar dacă “nu-ştiu-ce-ul” ăsta are rezonanţe istorice. Iar dacă fixăm ca reper “Sevilla 1986” ajungem la o funestă utopie. Chiar dacă Gigi Becali a început să arunce cu bani în dreapta şi în stânga, chiar dacă investitorii clujeni pun mână de la mână ca să relanseze CFR, chiar dacă neobosita Lia-Olguţa îşi suflecă mânecile pentru a găsi sponsori noi. Fotbalul în România nu poate face performanţă pentru că nu există concurenţă, din moment ce marea majoritate a echipelor împuşcă bani publici sau trăiesc din drepturile de televizare, pe care le numesc pompos “producţie”. Producţie face Viitorul, Dinamo, poate Botoşani şi… cam atât.

Celelalte sporturi calcă vârtos şi apăsat pe urmele fotbalului, iar ceea ce face distinsa doamnă Gabriela-Vrânceanu-Firea-Pandele în capitală, pune serios în discuţie problema fair-play-ului financiar, noţiune încă nedefinită în extra-fotbal. Iar dacă distinsa doamnă G-V-F-P va încerca să implice banul public şi în fotbal (vezi cazul Tudorache – Rapid) să nu se mire nimeni dacă la Bucureşti se va alege praf şi pulbere de sport. Şi nu numai.

Revenind la perfomanţă de înalt nivel. Medalii internaţionale: olimpice, mondiale, europene. Nu trebuie să mire pe nimeni că la nivel local nu se obţin mari performanţe, din moment ce declinul are proporţii naţionale. Priviţi la Mondialele de atletism. Nu am mai luat medalie olimpică din 2008, medalie mondială din 2011, medalie europeană din 2010 şi am ajuns să considerăm două calificări în finalele de 12 concurenţi drept “mari performanţe”.

Clujul se laudă că organizează mari competiţii europene, dar sub aspectul valorii sportive nu e departe de Iaşi sau celelalte oraşe. Organizăm EuroBasket la Cluj, dar echipa naţională ia bătaie după bătaie la scoruri de maidan. Deşi sprijinul sportivilor de înaltă performanţă trebuie să fie prioritar pentru orice autoritate locală, tocmai acesta este văduvit de finanţare, acordată îndeobşte pentru o biată medalie pe echipe sau, mai rău, o evitare a retrogradării la fotbal. La Iaşi, marea problemă a performanţei nu este exodul marilor talente la alte cluburi mai bine întreţinute: în fond, ne mândrim cu scrimerul Tiberiu Dolniceanu sau cu boxerul Mihai Nistor, chiar dacă nu mai sunt demult ai noştri. Cum ne-am lăudat în alte vremuri cu Maricica Puică sau Dan Irimiciuc şi cum ne mai mândrim şi cu unii fotbalişti de excepţie, precum Daniel Pancu şi Laurenţiu Roşu. Problema gravă este aceea că în curând nu vom mai avea nici astfel de talente exilate pentru că secţiile sportive de-abia subzistă.

Multă lume se întreabă acum, pe bună dreptate, ce se va întâmpla cu voleiul, handbalul, rugbiul ieşean, sporturi care au adus satisfacţii pe plan naţional iubitorilor de jocuri cu mingea. Multă lume se scarpină după ureche, gândindu-se dacă e bine să facem fotbal la Iaşi pe banii noştri şi sub comanda altora. Câţi concitadini ajung, însă, să se întrebe câţi sportivi va trimite “dulcele târg” la Olimpiada de la Tokyo 2020? Întrebare la care şi cei de la Fundaţia Sportului Ieşean, ca să nu mai vorbim de primarul Mihai Chirica, au ca răspuns unic datul din umeri.