Despre toleranţă

Într-o prelegere interesantă despre cosmopolitism şi imigraţie, pe care a ţinut-o la Iaşi în mai a.c., Mircea Martin a subliniat, la un moment dat, dimensiunea (semantică) negativă a unui termen perceput, în general, drept pozitiv. E vorba de toleranţă. Profesorul bucureştean observa, absolut justificat, faptul că a tolera înseamnă, ultimativ, a îngădui (fără îndoială cu parcinomie şi chiar cu o anumită aroganţă) dezmoştenitului sorţii să se bucure, cu măsură, desigur, de preaplinul tău. Gestul „tolerant” îl pune pe tolerat, inevitabil, într-o poziţie de inferioritate, supralicitându-i, neelegant, condiţia de marginal. El este invitat, subtil, de către tolerantul superior să aprecieze generozitatea revărsată asupra lui şi să încremenească într-o postură de eternă gratitudine. Acţiunea „tolerantă” seamănă, de departe, cu întinderea mofturoasă a mâinii boierului pentru a fi sărutată, docil, de iobagul încovoiat. M-am aflat pe lungimea de undă a reticenţei domnului Martin faţă de toleranţă, întrucât, de multă vreme, am resimţit-o eu însumi ca provenind din registrul însuşirilor umane mai curând egocentrice. De aceea, îmi apare a fi greu integrabilă pe lista virtuţilor fundamentale. M-am gândit, prin urmare, să o studiez, îndeaproape, în cele ce urmează.

Să lămurim mai întâi de ce sugerează toleranţa – la o privire grăbit-superficială – ceva pozitiv. O explicaţie trebuie căutată în predispoziţia egocentrică a individului, deja menţionată. Moralistul francez (din secolul al XVII-lea), Jean de la Bruyère, precizează undeva în celebrele sale Caractere (Les Caractères): „Oamenii se suferă anevoios unii pe alţii şi sunt înclinaţi să nu se aprobe reciproc. Ei se arată atât de plini de ideile lor, încât nu mai au loc şi pentru opiniile celor din jur”. Autorul nu se referă, în această maximă, doar la unul dintre „moravurile veacului”, cum, inspirat, se subintitulează cartea lui, ci la maniera esenţială de construcţie a naturii noastre: obsedată de sine, permeabilă la autosuficienţă şi, invariabil, subiectiv-pernicioasă. Aproape nimic din ce este exterior personalităţii proprii (şi intereselor personale, carevasăzică) nu reuşeşte să ne capteze atenţia, lovindu-se de blocajul percepţiei noaste ca de un zid impenetrabil. A-l tolera pe celălalt devine astfel, măcar în aparenţă, un exerciţiu de mare mărinimie. Îmi calc, iată, în picioare nevoile (neostoite) ale ego-ului, permiţându-ţi ţie, o entitate externă şi, deci, periferică, să-ţi exhibi individualitatea în aria de strălucire a eului meu. Cum poţi defini un asemenea sacrificiu altfel decât „virtute”?

Aş aminti totuşi că aceste „concesii”, deşi pasibile de o oarecare ambiguitate pozitiv-etică, reprezintă, în fond, efectele colaterale ale unui dezinteres banal. Toleranţa, în înţelesul său comun, descris mai sus, se iveşte atunci când interesul personal pentru alteritate încetează să mai funcţioneze. Celălalt ori, mai precis, ceea ce are de oferit/ solicitat celălalt nu mai intră în interacţiune, în vreun fel, cu spaţiul meu vital. Prin urmare, îl pot lăsa să se manifeste, mimând, totodată, cu dexteritate, îngăduinţa şi generozitatea. Cât timp „apropierea” sa rămâne „neutră”, nerezonantă adică, din punct de vedere chimic (şi nu numai), cu structura mea de intimitate, reuşesc să-mi arog, facil, luxul „toleranţei”. Îmi explica odată un renumit socio-psiholog cum funcţionează chestionarele de stabilire a diverselor grade de acceptare (a unor lucruri) la nivelul populaţiei. Întrebi „îi agreaţi pe ţigani?” şi primeşti, cu siguranţă, răspunsuri afirmative de la 90% dintre respondenţi. Mai târziu însă te întorci cu o interogaţie uşor perversă – „despre care ţigani aţi dori să aflaţi zilnic noutăţi, cei din America ori cei din cartierul dumneavoastră?”. Sută la sută dintre subiecţi vor bifa acum căsuţa cu „cei din America”. Clarificarea fixează, cu adevărat, gradul de „toleranţă” al comunităţii căreia i te adresezi.

Iar acest grad de toleranţă e, fără discuţie, zero, întrucât materializarea celuilalt, prin apropiere, îmi schimbă automat tipul de percepţie şi modalitatea de stimulare a intereselor proprii.Toleranţa, aşa cum o definim şi ne-o asumăm noi astăzi, ilustrează mai degrabă indiferenţa pentru „obiectul” său (alteritatea) decât dragostea necondiţionată şi pornirea irepresibilă de a coexista (cu celălalt). Pe lângă îngâmfare, „tolerantul” dezvăluie şi o semnificativă doză de ipocrizie. El joacă un rol în care a ajuns din întâmplare. „Întâmplarea” în cauză face, înainte de orice, ca subiectivitatea (egocentricitatea) lui să nu fie afectată. Apoi, se deschide, eventual, şi uşa unei posibile curiozităţi pentru exotismul „toleratului”. În concluzie, am rezerve, din motivele enunţate, în a privi cu simpatie această imensă compulsie a postmodernităţii, numită „toleranţă”. Mai mult, modul în care ea este clamată, impusă şi teoretizată de „formatorii” contemporaneităţii îmi apare ofensator, trivial, monomaniac, fals şi duplicitar.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi