Europa după Brexit şi Summit-ul NATO

"NATO nu are nici un cuvânt de spus în ceea ce priveşte relaţiile Europei cu Rusia. Pentru Franţa, Rusia nu este un adversar şi nici o ameninţare. Rusia este un partener care, e adevărat, câteodată, şi am văzut asta în Ucraina, recurge la forţă, ceea ce am şi condamnat în cazul anexării Crimeei." E un extras dintr-o declaraţie făcută de Francois Hollande în prima zi a Summit-ului NATO recent încheiat la Varşovia. Nu e greu să ne imaginăm cum au recepţionat un astfel de mesaj polonezii, ţările baltice şi alte state din flancul de est al NATO reunite la Varşovia în principal pentru a lua o serie de decizii majore menite să descurajeze o Rusie tot mai agresivă în ultimii ani, prin declaraţii şi prin acţiuni concrete.

E foarte posibil ca preşedintele francez să fi spus aceleaşi lucruri chiar dacă Brexitul nu ar fi avut loc. Însă e cert că în noul context a trage o linie de demarcaţia atât de fermă între "Europa" şi o organizaţie în care ponderea Statelor Unite este covârşitoare şi în care Marea Britanie joacă un rol cheie e un semnal semnificativ. Mai ales că se adăugă altor declaraţii privite cu îngrijorare în Est şi cu multă satisfacţie la Moscova. Cea mai cunoscută fiind aceea a ministrului de externe german Frank-Walter Steinmeier care cu câteva săptămâni în urmă considera că exerciţiile NATO din Polonia şi ţările baltice ar fi fost "un zăngănit de săbii provocator". O poziţie de neînţeles pentru mulţi care vedeau lucrurile exact pe dos din moment ce tocmai Rusia era cea care oferea permanent numeroase mostre de agresivitate nu doar în Ucraina, ci şi faţă de statele din flancul estic al alianţei.

Sigur, declaraţia lui Steinmeier trebuie privită şi prin prisma contextului politic german în care partidul său, SPD, încearcă să se diferenţieze cumva de creştin democraţii d-nei Merkel cu care împart guvernarea. În plus, social democraţii promovează de multă vreme ideea unei relaţii speciale cu Moscova. Acest lucru a fost mai ales vizibil în timpul mandatului de cancelar al lui Gerhard Schroder care, de altfel, a beneficiat personal în plan financiar de relaţia sa apropiată cu Vladimir Putin devenind preşedintele consorţiului ruso-german, controlat de Gazprom, care a construit conducta Nord Stream. A fost inventat chiar şi un termen pentru a denumi acest model de strânsă cooperare din Germania şi Federaţia Rusă (se făceau periodic chiar şedinţe de guvern comune): Schroderism. Mulţi au fost însă convinşi că această eră a luat sfârşit odată cu agresiunea rusească din estul Ucrainei şi anexarea Crimeei. Se pare că s-au înşelat pentru că în acest moment în mediile politice şi de afaceri germane acest curent căpătă tot mai multă vigoare. Deocamdată, Angela Merkel, care în fapt controlează deciziile majore de politică externă, cultivă totuşi o linie relativ fermă în relaţia cu Moscova, militând, de pildă, pentru menţinerea sancţiunilor şi condamnând politica agresivă a ruşilor "în vorbe şi fapte". Însă, pe de o parte, nici dna Merkel nu poate ignora cu totul presiunile din jurul ei pentru o schimbare de poziţie, iar pe de alta ea va ieşi de pe scena politică în a doua jumătate a anului viitor.

Multă vreme s-a considerat un dat corelarea strânsă între America şi Europa în acţiuni şi poziţionări de principiu în chestiuni care ţin de ecuaţia de securitate de pe continent. În ciuda momentului tensionat prilejuit de invazia din Irak. Şi la noi discursul standard făcea trimitere la "integrarea euro-atlantică", într-un "pachet" NATO – UE. Iată însă că declaraţii precum cea a lui Francois Hollande sau cele făcute de Jean-Claude Junker şi alţi lideri europeni, voturile din Parlamentul Franţei şi cel recent din parlamentul cipriot privind renunţarea la sancţiunile împotriva Rusiei, introduc nuanţări semnificative în această abordare. Şi e foarte probabil ca Brexitul să ducă de acum înainte, după ce Europa "a scăpat" de "calul troian al Americii pe continent" (aşa îi considera generalul De Gaulle pe britanici!), la diferenţieri mult mai tranşante din acest punct de vedere.

După cum arată lucrurile în acest moment acordul TIPP, care dincolo de implicaţiile economice avea o semnificaţie simbolică importantă urmând a fi un semnal de unitate, de coeziune, pentru lumea occidentală, are şi el şanse minime de finalizare. E greu de crezut că, în urma presiunilor venite mai ales din sudul continentului, dar şi din Germania, sancţiunile împotriva Rusiei vor mai fi prelungite la sfârşitul anului în ciuda dorinţei ţărilor aflate pe flancul estic. Până acum Washingtonul se putea baza pe suportul Londrei atât în NATO, cât şi în UE, mai ales atunci când trebuiau armonizate poziţiile. Acum, americanii vor încerca probabil să mizeze pe o colaborare mai strânsă cu Berlinul, ca ancoră în UE. Dar nu mai e acelaşi lucru. În plus ar putea apărea probleme majore chiar în interiorul NATO, dacă se ajunge la o separare a Scoţiei de Marea Britanie având în vedere faptul că SNP, partidul naţionalist care guvernează la Edinburgh, doreşte să închidă baza navală care găzduieşte submarinele nucleare Trident.

Pe de altă parte există incertitudini şi pe celălalt mal al Atlanticului. De exemplu, generalul în retragere Michal Flynn, unul dintre consilierii lui Donald Trump, luat în calcul chiar pentru poziţia de vicepreşedinte, este un avocat al unei cooperări mai strânse cu Rusia. Cât despre Trump, el a caracterizat în câteva rânduri NATO drept o organizaţie "depăşită". Sigur, majoritatea mizează ca alegerile de pe 4 noiembrie vor fi câştigate de Hillary Clinton, dar cine mai poate fi sigur de ceva în peisajul atât de fluid, tensionat, bulversant din democraţiile occidentale?

Toate aceste observaţii sunt importante atunci când analizăm rezultatele Summit-ului NATO de la Varşovia. Există tot felul de păreri cu privire la ce a obţinut sau ce nu a obţinut România. În fapt nu au fost mari surprize. Se ştia dinainte că se va decide amplasarea celor patru batalioane în partea de nord a flancului estic, în ţările baltice şi Polonia. Cât priveşte Marea Neagră, aici era greu de crezut că va fi aprobată o prezenţă navală NATO în condiţiile în care cele trei ţări implicate, România, Bulgaria şi Turcia, au agende bilaterale complicate (e vorba mai ales de relaţia dintre Ankara si Sofia) şi văd cu ochi diferiţi relaţia cu Rusia. În ciuda acestui lucru, prezenţa militară NATO şi, separat, americană se consolidează totuşi în România. Nu aici este problema. Marele semn de întrebare este cu totul altul. E limpede că prezenţa militară NATO în regiune, chiar şi după Summit, va fi una net inferioară în raport cu cea de care dispune Moscova. Un raport Rand Corporation aprecia că ruşii pot ocupa o ţară baltică în mai puţin de trei zile. De aceea descurajarea este credibilă doar dacă suntem siguri că Moscova este convinsă că orice agresiune va fi urmată de o reacţie masivă imediată din partea NATO. Or, dacă ne uităm la toate semnalele şi vocile din Europa de tipul celor amintite mai sus e greu să nu ai destule motive de îndoială că acest lucru chiar se va întâmpla.