Existenţă şi destin

În 1919 lui Marcel Proust îi mai rămâneau trei ani de viaţă. Cunoscuse, în sfârşit, consacrarea, pentru că tocmai primise premiul Goncourt pentru La umbra fetelor în floare. Dar volumul premiat era abia al doilea din monumentalul ansamblu romanesc intitulat În căutarea timpului pierdut. Proiectul ansamblului, romancierul îl avea foarte limpede în minte; ba chiar scrisese deja ultimul volum, Timpul regăsit, care oferea principalele chei de interpretare. Munca – uriaşă – a lui Proust din anii războiului şi apoi până la sfârşitul său prematur a fost să amplifice materia narativă şi apoi, prin nenumărate corecturi, ştersături, adăugiri, să o aducă la structura pe care o cunoaştem astăzi. Numai că publicarea unei bune părţi a romanului s-a întins mult după moartea lui Proust, Timpul regăsit apărând abia în 1927. Ca să nu mai spunem că alte mii de pagini, printre care şi o primă versiune a romanului, au fost tipărite şi ele postum. Istoria genezei şi publicării operei lui Proust este, aşadar, pasionantă şi, din această perspectivă, ultimii ani din existenţa romancierului prezintă un interes deosebit. Lor le consacră scriitorul Henri Raczymow un eseu de o puternică încărcătură emoţională, intitulat Dragul nostru Marcel a murit aseară (ed. Arlea, 2014).

În 1919, prin urmare, Proust se mută în strada Hamelin, în cartierul Chaillot, într-un apartament relativ modest, din care el nu ocupă efectiv decât o singură încăpere, care îi serveşte şi de dormitor, şi de cameră de lucru, şi de salon de primire. Îi este alături Céleste Albaret, menajera, un personaj extraordinar, de un devotament fără margini şi care va publica, mult mai târziu, o carte de amintiri despre Domnul Proust, omul pe care îl diviniza. Raczymow adoptă o formulă ingenioasă şi, folosindu-se de cartea lui Céleste Albaret, îi pune pe cei doi să dialogheze, îi urmăreşte în gesturile lor cotidiene conferind naraţiunii o autenticitate impresionantă; sunt, cu siguranţă, şi scene inventate de autor, dar ele ajung să pară la fel de adevărate precum cele relatate de Céleste. Tânăra femeie este, de fapt, o martiră, pentru că Proust, fără să-şi dea seama, se comportă ca un tiran: trebuie să-l servească la orice oră, iar Proust doarme ziua şi veghează noaptea, trebuie să-i satisfacă hachiţele şi capriciile, să-l îngrijească şi să-l dădăcească, pentru că romancierul e într-adevăr bolnav, dar în suferinţa lui intră şi o doză de ipohondrie. Deşi n-are prea multă carte şi face greşeli de ortografie femeia îi serveşte şi drept secretară, scriind după dictare şi fiind singura care se descurcă în vălmăşagul manuscriselor lui Proust. E perioada în care scriitorul definitivează volumele Captivaşi Fugara, dar revine şi asupra unor volume anterioare, unele aflate sub tipar, făcând, spre disperarea tipografilor, corecturi masive.

Aşa cum începuse, anul 1922 părea să fie pentru Proust un an fast. Romancierul îşi părăseşte în mai multe rânduri vizuina, se duce la nişte recepţii mondene, la una din ele are loc faimoasa întâlnire cu Joyce, faimoasă prin faptul că cei doi nu au a-şi spune nimic, în primul din cauză că nici unul nu citise nici un rând din celălalt. Dar dispoziţia mondenă era înşelătoare. Proust se simte tot mai rău, slăbeşte, îi e mereu frig, cei care îl vizitează se sperie văzând, în plină vară, un schelet înfofolit în pături şi blănuri. Face abuz de medicamente şi de droguri – morfină, opiu, şi altele încă mai periculoase. Cu toate acestea citeşte, corectează, răspunde – cu ajutorul lui Céleste – la scrisori şi chiar reia, nuanţându-le, unele pasaje din text, cum ar fi celebrul episod – premonitoriu – al morţii lui Bergotte. În toamnă starea lui se agravează, nu se mai hrăneşte practic deloc, contractează o bronşită, refuză să fie internat în spital şi moare pe 18 noiembrie, vegheat de fratele său şi, fireşte, de Céleste.

Dincolo de anecdote şi de fapte, cunoscute celor familiarizaţi cu viaţa şi opera lui Proust, Raczymow pune accentul pe o idee fundamenală: în aceşti ultimi ani, Proust scrie febril, frenetic pentru a amâna sfârşitul, în sensul că terminarea operei ar fi însemnat şi încheierea existenţei (devenită, astfel, fără rost). El găseşte mereu ceva de corectat, de adăugat, în aşa fel încât să neutralizeze cuvântul “Sfârşit” pe care îl aşternuse deja pe manuscrisul volumului Timpul regăsit. N-a putut, e adevărat, păcăli moartea: a descoperit însă că scriitorului i se oferă, şansă extraordinară, ceva mai preţios decât viaţa, şi anume eternitatea.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor 

Publicitate și alte recomandări video