Glose la Unirea Basarabiei (III)

Unii cred că marile personalităţi care au decis istoria sunt un fel de entităţi sacre, fără prihană, venind oarecum dintr-o altă dimensiune, cu titlul la butonieră. Ei sunt extrem de dezamăgiţi atunci când află lucruri compromiţătoare despre eroii lor. Se întâmplă atunci ca deziluzia să fie întărită de dezvăluirile istoricilor care se vor realişti, un fel de homines noviiscaţi din spuma mării, care pentru a se delimita net de predecesorii lor “mitologizanţi”, compromişi ori îmbătrâniţi în rele (sunt şi din aceştia, nici vorbă)  ne spun foarte hotărât să nu mai căutăm cai verzi pe pereţi, întrucât, vezi Doamne! de unde eroi în ţara lui Caragiale, unde totul e băşcălie. Prins în această menghină a contradicţiilor ireconciliabile, cititorul onest fie se refugiază într-un fel de istorie ideală, unde-l întâmpină destui “patrioţi de profesie”, fie este atras de soluţia relativizării până la aneantizarea oricărei valori (şi aici găseşte îndemnuri din partea unor “specialişti” dezabuzaţi de tot şi de toate), fie perseverează în identificarea adevărului “strunit de înţelepciune” cum ar spune Stephan Heym, prin gura personajului său, Ethan ben Hossaia din celebrul op Relatare despre regele David. Nu putem pretinde cititorului mediu de la noi să fie pregătit în subtilităţi istorice, în condiţiile în care a fost abuzat de istoriografia ideologizantă, dar şi în lipsa literaturii de reflecţie filosofico-istorică, gen Memoriile lui Hadrian a eminentei M. Yourcenar.

Aşadar, cititorul e îndeobşte pregătit să creadă că faptele mari sunt opera oamenilor mari. Iar “om mare” înseamnă de regulă: fără pată, fără prihană şi chiar fără viaţă personală, dacă se poate. Dar eu ştiu că încă nu am ieşit din dilema dacă oamenii mari fac istoria faptelor mari ori aceasta din urmă îi identifică şi îi promovează.

După acest preambul, ne întoarcem la Basarabia de la cumpăna istoriei, adică din anii 1917-1918. Nu crescuse organic aici, din motive pe care le-am explicat, sper, la fel ca în Transilvania, care trecuse prin mişcarea Supplex Libellus, prin 1848, prin Pronunciamentul de la Blaj (1868) ori prin Mişcarea propagandistă, o generaţie de militanţi cu trecut consistent, care să deţină limpede soluţii pentru viitorul Basarabiei. Personajele care vor lua decizii importante în cei doi ani au ars etapele, au comprimat timpul istoric, făcând în scurt timp ceea ce alţii au lucrat în decenii. Accelerarea şi comprimarea acestui proces nu este nici eroică, nici ideală, dar în acele împrejurări era unica soluţie posibilă. Invit cititorul la un succint exerciţiu (ludic) de imaginaţie. Să zicem că o împrejurare istoirică ne provoacă să acţionăm prompt, adică să cădem în balanţa istoriei ori să ratăm întâlnirea cu ea. Să ne imaginăm, spre exemplu, că mâine sau peste un termen basarabenii şi noi am fi convocaţi să decidem împreună soarta ţării. A-i refuza ca parteneri ar însemna că nu binemerităm de la istorie, că suntem o naţie eşuată ce nu-şi aşteaptă decât cumpărătorul. Dintre noi şi dintre ei se vor ridica, sunt sigur, personaje nu tocmai pregătite pentru o mare întreprindere istorică, dar pe care împrejurările i-au împins în faţă, datorită convingerilor ori a crezului patriotic. Ar putea fi semeni ai noştri, nu luaţi din rame de icoane, ci cu păcate, cu dileme ori temeri. Pentru o clipă îşi înving frica şi fac istorie. Avem atâtea exemple din istoria creştină. Atâţia sfinţi au dus o viaţă mediocră ori încărcată de păcate, până l-au găsit pe Dumnezeu. Iar totul s-a schimbat în ei şi de la ei, din clipa aceea. N-o să uit uimirea şi dezamăgirea unui grup de basarabeni descinşi la Mănăstirea Neamţ, pe la începutul anilor ’90, că dintre zidurile venerabilului lăcaş, despre care le vor fi povestit câte ceva bunicii, nu apare însuşi Ştefan, înşeuat pe un cal alb. Se aşteptau, probabil, să vadă o mănăstire de poveste, aurită precum cele ruseşti, iar în faţa ochilor li se arătau nişte ziduri cenuşii, care nu le sugerau deloc măreţie.

Oamenii care au hotărât unirea Basarabiei, a Transilvaniei ori a Bucovinei cu România, la 1918, n-au venit din poveste, ci au fost asemenea nouă. Împrejurările istorice i-au maturizat şi i-au condus spre fapte hotărâtoare, pe care au avut inteligenţa, perseverenţa şi în unele cazuri caracterul să le ducă la bun sfârşit. Să reflectăm la aceea că mâine ni s-ar putea întâmpla unora dintre noi, selectaţi în urma unei alchimii subtile, să joace un rol pentru istorie. Unii contemporani ar avea îndreptăţirea (sau nu ar avea) să se întrebe: Ală! Dar ce calităţi l-au recomandat? Şi de ce el şi nu eu, care-s mai deştept ori mai luminat? Doar că eu (sau dumneavoastră) am/aţi stăpânit clipa (Carpe diem!), făcând ca ea să rodească.

Mutatis mutandis, cam la fel au decurs lucrurile la Chişinău, în anii 1917/1918. O mână de oameni luminaţi de ceva vreme ori chiar ad-hoc au reconstituit idei şi idealuri din fragmente, i-au trezit pe semenii lor şi i-au pus să lucreze împreună, s-au maturizat punând în cumpană trecutul recent alături de o putere imperială devoratoare şi viitorul împreună cu o ţară mică, dar de aceeaşi credinţă şi origine cu ei, făcând astfel istorie, nu fără ezitări ori dileme, dar cu rezultate care ne dau speranţa că vom putea fi din nou solidari, dacă vom avea curaj şi determinare, la fel ca în 1918. Sau în 2018, la centenar, dacă vreţi. (Va urma)

Mihai Dorin este istoric şi publicist