Guvernul Tsipras: Între retorica electorală şi realitate e cale lungă (II)

Ceea ce se va întâmpla cu Grecia este un barometru important pentru evoluţii importante, din punct de vedere politic şi economic, la nivelul întregului continent. Nu neapărat pentru că o ieşire a Greciei din zona euro ar fi un cataclism, aşa cum ne tot spun cu patos politicienii greci, de la Alexis Tsipras la Kammenos sau Kozios. Din contra se pare că pieţele financiare sunt mai degrabă îngrijorate de o posibilă cedare în faţa pretenţiilor greceşti, care ar putea ajuta electoral partide de aceeaşi factură ca Syriza, precum Podemos în Spania, decât de un eventual Grexit (ieşirea Greciei din zona euro). Ieşire care pare tot mai probabilă pe zi ce trece. Pentru care s-au făcut deja planuri de acţiune în interiorul BCE (Banca Centrală Europeană) şi pe care presa internaţională o vede probabilă în proporţie de peste 50 de procente. După cum notează Wall Street Journal ca Grecia să rămână până la urmă în zona euro ar trebui să se întâmple două lucruri: "premierul Tsipras să-şi repudieze aproape toate promisiunile electorale sau ca grecii să-l repudieze pe Alexis Tsipras, ambele scenarii fiind foarte puţin probabile în acest moment". Poate că Tsipras şi o parte dintre colegii săi din guvern ar fi până la urmă tentaţi să cedeze în bună măsură în faţa pretenţiilor creditorilor externi recurgând la o combinaţie de echilibristică semantică şi retorică agresivă la vedere faţă de "duşmanul extern" pentru a vopsi realitatea, însă pare puţin probabil să poată obţine şi sprijinul facţiunii celei mai radicale din partid, cuprinzând între alţii maoişti şi troţkişti, care numără în jur de 30 de parlamentari.

Însă dincolo de aceste coliziuni în care Grecia este în prim plan, în culisele europene are loc un alt gen de confruntare. Între Comisia Europeană şi Berlin, mai precis între Jean-Claude Junker şi Angela Merkel. Cei doi au poziţii foarte diferite în chestiunea Greciei. Pentru Junker, Grexit-ul e în afara oricărei discuţii. Numai că nu CE este cea care trebuie să dea banii, ci ţările membre, ceea ce l-a determinat pe un oficial din Ministerul de Finanţe german să spună că e uşor să fii generos cu banii altora. Junker face parte din acea categorie de birocraţi europeni obsedaţi de ideea de a construi cu orice preţ Statele Unite ale Europei. Acest grup şi o serie de lideri europeni cu aceleaşi convingeri au fost şi principalii promotori ai introducerii unei monede unice europene, deşi mulţi economişti au avertizat la acea vreme asupra problemelor care vor apărea cu acest prilej avînd în vedere inexistenţa unei uniunii fiscale şi a marilor diferenţe de competivitate dintre statele membre, toate scoase pregnant în evidenţă de criza economică din 2008. În paranteză fie spus, acelaşi Junker s-a pronunţat recent, într-un interviu acordat unui ziar german, în favoarea constituirii unei forţe armate comune europene cu scopul nedeclarat, dar subînţeles al micşorării dependenţei faţă de Statele Unite, scenariu cu totul utopic dacă ne uităm la situaţia de pe teren. La Berlin, declaraţiile lui Junker au stârnit destulă iritare. Când spui astfel de lucruri nu faci decât să diminuezi capacitatea creditorilor externi de a-i presa pe greci să facă reforme serioase. Problema preşedintelui CE este că deşi se bucură de sprijinul multor europarlamentari şi a preşedintelui Parlamentului European, social-democratul Martin Schulz, banii nu sunt nici la Comisie, nici la Parlament. Ei sunt la Angela Merkel şi la guvernele celorlalte state membre din zona euro. Iar între acestea ţări ca Spania, Portugalia, Irlanda, ţările baltice, care au fost nevoite să adopte şi ele în trecut măsuri extrem de dure de reformă şi au trecut prin perioade severe de austeritate, par puţin dispuse să ofere Greciei un regim preferenţial.