Caută 
1 MIN
A trăit într-o perioadă nu totdeauna favorabilă euristicii artistice, obstaculată la răstimpuri de felurite îngrădiri (precarităţi materiale, război, politici restrictive), o perioadă în care arta se putea dizolva facil în alambicul ideologiilor emergente.
La Galeria „Theodor Pallady”, de pe Strada Lăpuşneanu, s-a consumat zilele trecute un dublu eveniment: expoziţia retrospectivă Iftimie Bârleanu (1916-1986) şi lansarea unui album dedicat acestuia, semnat de scriitorul Grigore Ilisei. Puse în act cu susţinerea şi implicarea pictorului Bogdan Bârleanu (fiul celui evocat), întâmplările sus-pomenite s-au dorit ocazii de readucere în atenţie a operei sculptorului moldav, în contextul unei prelungite şi nedrepte amnezii publice, total nefirească şi neproductivă astăzi. Un lucru este regretabil; atenţi mai curând la isprăvile altora, ajungem să ne ignorăm propriile personalităţi, dar şi propria istorie. O discuţie despre artiştii Iaşilor de altădată, despre ideile şi faptele lor – meritorii sau nu -, mi se pare astăzi atât îndreptăţită, cât şi utilă. Însă nu pentru a flata artificial orgolii locale, nu pentru a exhiba cu ostentaţie nostalgiile protocroniste – idolatre şi autosuficiente -, ci în perspectiva unor noi calibrări critice şi axiologice.
În iarna tocmai epuizată, Iftimie Bârleanu şi-a consumat cel de-al 27-lea an de postumitate. A trăit într-o perioadă nu totdeauna favorabilă euristicii artistice, obstaculată la răstimpuri de felurite îngrădiri (precarităţi materiale, război, politici restrictive), o perioadă în care arta se putea dizolva facil în alambicul ideologiilor emergente. Bună parte a creaţiei sale este înscrisă în intervalul 1970-1984, dominat estetic – se ştie – de canoanele fruste ale „realismul socialist”, care plasau artele într-un registru previzibil, al temelor agreate, comandate şi, eventual, „aprobate”. Artiştii se aflau „sub vremi” deloc prietenoase, adică sub controlul unei puteri care încuraja copios obedienţa, compromisul, reverenţele omagiale, sancţionând cu asprime subversiunea şi ostilitatea. Câţi dintre ei nu şi-au istovit energiile prin închisori şi ospicii, doar pentru că au refuzat „alinierea”?
Ca şi alţi artişti din vremea respectivă, Iftimie Bârleanu s-a raliat tendinţei generale, practicând în contrapondere la dogmatismul oficial un romantism discret, întreţinut de ethosul tradiţiei populare, de entuziasmul eroic al miturilor voievodale autohtone, de figuraţia esenţializată a icoanelor bizantine, pe care le-a prelucrat în formule atent personalizate. Discipol al lui Ion Irimescu, Iftimie Bârleanu alternează creaţia monumentală cu lucrări de mici dimensiuni, unele turnate în bronz, altele sculptate în piatră sau cioplite în lemn, posedând o forţă expresivă de necontestat. Lui i se datorează numeroase monumente publice reprezentative din Vaslui, Suceava (statuile impozante ale lui Ştefan cel Mare) şi din Iaşi (Mitropolitul Dosoftei – în Centru; Ioan Vodă cel Cumplit – în grupul statuar al Voievozilor, lângă Casa Studenţilor; Nicolae Iorga – în curtea Bisericii „Sf. Nicolae”, din Copou; Grupul statuar de la intrarea în Grădina Botanică; statuia lui Creangă – la Bojdeucă; busturi ale multor personalităţi locale).
Iftimie Bârleanu „nu este un novator” în sensul deschizătorilor de drumuri sau al creatorilor de curente sau de stil. O spune Grigore Ilisei, în chiar albumul pe care i-l dedică. Spre deosebire de biografiile tragice sau nefericite ale unor Călin Alupei sau Ştefan Eugen Bouşcă (de care scriitorul ieşean s-a ocupat anterior), cea a lui Iftimie Bârleanu este mai curând fastă, marcată de realizări notabile, de recunoaştere şi succes, atât în plan familial, cât şi în cel profesional.
În cuprinsul albumului amintit, cititorul este introdus într-o lume impregnată de un pitoresc anume, o lume convivială, dar contrastantă, a artiştilor şi scriitorilor cunoscuţi, care se intersectează – uneori fast, alteori contondent – cu cea a secretarilor de partid, activiştilor culturali sau a liderilor „luminaţi”. Sunt atent selectate mărturii ale celor situaţi în proximitatea artistului (Neculai Păduraru – de la Sagna, Aurel Leon) sau opinii ale criticilor vremii. Severităţile nu sunt ocolite. În 1954, Radu Bogdan considera „teatrală” reprezentarea sculpturală a unui Plutaş. Petru Comarnescu socotea drept „nereuşită” statuia lui Ştefan cel Mare, apreciind, în schimb, expresivitatea Colectivistului, dar şi figurile proletare din basorelieful Oţelarilor. Dan Grigorescu, Ion Frunzetti, Radu Negru formulează, de regulă, opinii favorabile. Unele din situaţiile povestite confirmă absurdul cenzurii politice de atunci (Dumitru Popescu, bunăoară, „investighează” picioarele lui Dosoftei, sculptat desculţ, în sandale, şi nu încălţat cu cizme preţioase – aşa cum i-ar fi cerut rangul). Fastul inaugurărilor este şi el pomenit: Ion Iliescu dezveleşte cu alai Dosofteiul de la Iaşi, iar Ceauşescu – statuia lui Ştefan cel Mare de la Suceava.
Albumul lui Grigore Ilisei trebuie apreciat pentru cel puţin trei calităţi: valoarea memorialistică, efortul comprehensiv şi eleganţa scriiturii. Într-un stil savuros, autorul repertoriază zeci de cărţi, monografii, articole şi interviuri, construind în jurul lui Iftimie Bârleanu un adevărat „şantier critic”, în care interesul biografic este amplificat prin subtile observaţii de factură estetică şi discernământ hermeneutic. Iată, aşadar, suficiente motive pentru a-l căuta şi răsfoi.
Petru Bejan este profesor universitar doctor la Facultatea de Filosofie si Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza”
Îți recomandăm
