Încercuind absenţe, cu Maxim Dumitraş

Nefirească mi se pare situaţia în care anumite poziţionări – cele stridente şi stereotipe – confiscă (substituie) armătura discursului artistic propiru-zis. Devenit activist în serviciul comunităţii (neapărat de stânga), artistul „implicat” asumă parti-pris-uri ideologice, angajamente sociale, aderă la cauze ecologice, economice şi umanitare, critică necruţător instituţiile (chiar şi pe cele care îl finanţează), protestează ori de câte ori se iveşte prilejul. Entuziasmul „luptei de clasă” şi al frondei anti-sistem îi absoarbe mai toate energiile. Scrierile unor Marx şi Lenin, profeţii utopiei comuniste, îl inspiră în majoritatea gesturilor şi acţiunilor. Este întotdeauna „contra”, radicând baricade semeţe, abil fortificate, chiar şi acolo unde războaiele par să se fi terminat de mult.

Există şi o altă tendinţă, uşor anacronică – spun unii -, raliind artişti motivaţi de scrupule mai curând estetice. Îi am în vedere pe nu puţinii idealişti, visători, nostalgici ai „artei pure”, încrezători că inventivitatea artistică nu a ancorat definitiv în mâlul banalităţilor. Mărturisesc, simpatizez cu aceştia, apreciindu-le curajul de fi în răspăr cu moda partizanatelor de conjunctură, de a refuza clişeele propagandiste susţinute doar pe clamări demagogice, pompieristice. Îmi plac artiştii „implicaţi”, dar în cu totul alt fel. Iată şi un exemplu, spre ilustrare…

Maxim Dumitraş este departe de figura anahoretului retras din lume. Dimpotrivă. A absolvit Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca, organizând şi conducând de ani buni (peste douăzeci) singurul Muzeu de Artă Comparată din România, la Sângeorz-Băi. Organizează periodic tabere de creaţie, simpozioane, participă la evenimentele breslei. Ultimul dintre acestea – vernisajul unei expoziţii personale intitulate Absenţe încercuite – s-a consumat zilele trecute, în Iaşi, la Galeria Dana. Dintr-o lume obsedată de prezenţă şi zgomot, bistriţeanul decupează… „absenţe”, le „încercuieşte” artistic, expunându-le apoi în forma unor lucrări de sculptură şi desen. Mai puţin familiară, tema ca atare solicită, de bună seamă, unele clarificări. Ce înţeles atribuim absenţei? Are consistenţă şi realitate? Poate fi aceasta încercuită şi reprezentată?

Înţelegem oarecum „absenţa” prin recurs la termenul opus. Prezenţa este vizibilă şi manifestată, absenţa nu. Putem identifica însă mai multe „regimuri” ale absenţei. În lumea omului, o percepem ca lipsă ori ca pierdere. Ceva sau cineva (ne) lipseşte, fapt ce creează disconfort. Limbajul obişnuit este compus din cuvinte, dar şi din pauze sau tăceri care fragmentează discursul, dar îl fac inteligibil. Universul este „plin” de goluri; pe lângă mulţimea corpurilor solide, vidul, găurile – albe şi negre – intră fără dubiu în compoziţia spaţiului infinit. Absentează şi zeii… Unele mituri descriu retragerea lor temporară. Rămasă fără cârmă, lumea rătăceşte „de capul ei”, adâncindu-se în rău. Filosofia şi teologia gândesc absenţa ca neant, ca Nimic. În creştinism, nimicul întemeiază (Dumnezeu, se ştie, a creat lumea „din nimic”). Fiinţa (ceea ce este) şi Neantul (ceea ce nu este) sunt de secole pretext pentru cele mai serioase acrobaţii speculative. Absenţa ca etalare a nimicului este „vizibilă” şi în artă – dovadă expoziţiile de vid, tablourile monocrome şi lucrările „fără sens”.

Ce expune Maxim Dumitraş în galeria ieşeană? Structuri circulare suspendate la înălţime, „absenţe” încercuite, „goluri” circumscrise prin contur desenat. Intenţia artistului este aceea de a capta spaţiul în orizontul sculpturii: „Sculptura aduce cerul în faţa ochilor, ca să poată fi privit. Are loc o schimbare totală de perspectivă , unde nu mai interesează în primul rând materia sculpturii, ci spaţiul care o înconjoară, însă nu spaţiul apropiat, ci acela cosmic, Cerul. Sculptura devine un limbaj al spaţiului nemărginit, un discurs despre el. Cerul a fost întotdeauna viu, mişcarea lui a fost gândită ca fiind circulară, semn al perfecţiunii, care nu poate fi decât eternă, nelimitată, infinită. Prin sculptură, spaţiul îşi dezvăluie cea de-a patra sa dimensiune – timpul."

Evacuând materia, spiritualizând-o prin abstractizare şi vidarea conţinutului, Maxim Dumitraş face loc lui Dumnezeu – Celui care nu poate fi reprezentat. Sculptura sa aduce în atenţie „prezenţa nevăzută” sau absenţa aparentă a divinităţii. Cercul (Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, simbolul totalităţii, perfecţiunii, eternităţii) este perceput ca „aură” a semnificantului ultim, devenind „cadrul” favorit al lucrărilor.

Ca şi Brâncuşi altădată, Maxim Dumitraş optează pentru dematerializare şi decorporalizare, epurând formele de orice artificiu decorativ. „Minimalismul” sau laconismul său nu suprimă sensul, ci îl căută instinctiv în fiecare detaliu: în pliurile formelor sculptate, în neobişnuitul materialelor (paie, nuiele, lemn, piatră, carne), în spaţiul nealterat al naturii. Sursele de inspiraţie sunt nu neapărat livreşti. Explorează trecutul îndepărtat, lumea arhetipurilor, când diferenţele dintre culturi se dizolvă într-o matrice comună. Este tradiţionalist în alegerea mtivelor, dar modern şi postmodern în limbajul utilizat. „Priza” tematică evită atât naţionalismul facil, cât şi provincialismul păgubos. Priveşte, altfel spus, dincolo de „partea noastră de cer” – unde îi plăcea lui Constantin Noica să localizeze „sentimentul românesc al fiinţei”.

Proiectul lui Maxim Dumitraş tatonează cu succes limitele expresivităţii. Îl putem lectura şi ca retragere deliberată în zona estetismului rafinat, a reflecţiei cu accente grave, metafizice. O atare perspectivă confirmă o dată în plus că arta de astăzi poate fi şi altceva decât poziţionare ideologică fals-afectată, altceva decât simplu oportunism. 

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)