Între două lumi

Privind înapoi în 2011, agitaţia care a cuprins nordul Africii şi Orientul Mijlociu, numită mai târziu Primăvara arabă, pare să fi avut loc într-o epocă îndepărtată. La doar patru ani distanţă, mare parte din regiune rămâne instabilă din toate punctele de vedere: Egiptul depune eforturi să readucă turiştii în număr la fel de mare ca înaintea căderii lui Mubarak, Libia este în căutarea unui lider care să împace grupările rivale şi să impună ordinea în ţară, iar Siria nici nu a mai apucat să iasă din „primăvara” de acum patru ani.

Efectele nu sunt deloc de neglijat. Dacă destui potenţali turişti aleg să vadă piramidele în poze, de pe ţărmul libian mai ales şi din Tunisia pleacă numeroase ambarcaţiuni încărcate până la refuz cu emigranţi dispuşi să rişte orice ca să ajungă în Europa. Italia este nevoită să facă faţă valurilor succesive, la fel ca Grecia, cealaltă ţară-ţintă a invaziei. Mai multe tragedii au determinat Uniunea Europeană să impună o blocadă navală în Mediterana. E o măsură mai ieftină decât primirea a sute de oameni zilnic, dar care nu va rezolva problema.

Mult mai complicat este şirul evenimentelor din Siria, unde un lider contestat rezistă de mai bine de patru ani în faţa rebelilor şi, de câtva timp, contra Statului Islamic. În afară de Rusia, care îl susţine pe Bashar al-Assad doar pentru că ultimul punct de aprovizionare al flotei ruse în Mediterana este în portul sirian Tartus, liderul de la Damasc nu are niciun aliat. Mai mult, Turcia şi Israelul vecin nu au ezitat să deschidă focul împotriva armatei siriene, atunci când vreun proiectil sau aparat de zbor au depăşit limitele teritoriale ale Siriei.

Războiul din această parte a lumii este unul dintre cele mai ciudate. Are loc la graniţa unui stat NATO (Turcia), linia frontului este vagă şi schimbătoare, iar părţile beligerante beneficiază deopotrivă de sprijin occidental: unii, de bombardamentele dronelor americane, ceilalţi, de aportul de mercenari/ carne de tun din lumea civilizată. Prăbuşirea regimului al-Assad e doar chestiune de timp, iar întrebarea este: ce va fi după?

Cu totul altfel arată conflictul ruso-ucrainean şi războiul informaţional care se poartă în jurul lui. Regulile sunt tradiţionale, măsurile sunt urmate de răspunsuri echivalente. Ultima replică/ contrareplică – interdicţia impusă unor persoane de a intra în UE şi SUA, respectiv în Rusia – a inclus şi cinci români, între care un fost ministru de Externe din Guvernul Tăriceanu şi un consilier pe probleme externe al preşedintelui Băsescu. Ruşii s-au supărat puţin pe amuzamentul cu care românii şi ceilalţi au primit vestea că nu le mai pot vizita ţara, dar important este că situaţia rămâne stabilă în estul Ucrainei. E o chestiune de timp până când regiunile locuite majoritar de populaţie rusofonă vor decide prin referendum să se desprindă de Ucraina.Modelul Kosovo este întotdeauna valabil; depinde doar din ce parte priveşti, iar mai devreme sau mai târziu Occidentul şi Rusia se vor împăca.

România este implicată indirect în toate aceste conflicte, ca membru NATO sau UE. Informaţiile care vin din regiunile fierbinţi sunt privite cu detaşare, pentru că românii au războaiele lor: cel al politicienilor cu justiţia, al administraţiei locale cu cetăţenii, al Fiscului cu contribuabilii etc. Câtă vreme nu e pace aici, nici nu mai contează cum se simt caprele altora. Decât dacă ajung să sară gardul şi să împungă.