Caută 
2 MIN
Vocile pelerinilor din Iaşi au sunat încet, în surdină, în timp ce raclele Sfintei Parascheva şi a Sfântului Neofit Zăvorâtul erau plimbate, prin ploaie, pe umerii preoţilor strânşi din toate colţurile Moldovei la Iaşi. Alungaţi de frig şi de o ploaie care a măcinat răbdarea pelerinilor şi a autorităţilor toată ziua, venind în valuri, pelerinii n-au apucat să prindă ochiul furtunei.
Cele 40 de minute de linişte, pornind de la momentul plecării alaiului de la Catedrala Mitropolitană şi la intrarea acestuia pe strada care coboară spre Biserica Armeană, când ploaia mocănească s-a întors şi umbrelele s-au deschis din nou. Astfel că nu s-au strâns mai mult de 1.000 de persoane pe bulevardul Ştefan cel Mare când cordonul de jandarmi s-a făcut ghem în jurul mitropolitului, al primarului, şi a mai multor feţe bisericeşti, inclusiv delegaţia venită din Cipru, în timp ce porneau din curtea Mitropoliei la ora 19.00. Cordonul format tradiţional din fanfară, militari ce ţineau torţe în mână, zeci, poate sute de preoţi şi câteva zeci de măicuţe au pornit pe traseul de trei kilometri în faţa raclelor cu sfânta.
Pelerinii s-au strâns de jur-împrejur, stând adăpostiţi de ploaie, astfel că, în momentul în care a ajuns în dreptul teatrului, coloana de oameni ce nu număra mai mult de două sute de persoane s-a transformat într-un şarpe îndesat de aproape o mie de trupuri, mult prea multe pentru porţiunea respectivă. Cu greu au reuşit jandarmii să facă loc coloanei oficiale să treacă fără să fie prinsă în acelaşi malaxor, iar amestecul de sacru şi profan ce s-a iscat i-ar fi făcut mândri pe toţi creatorii de teatru contemporan – în timp ce unii oameni se rugau, ţinând la piept lumânările aprinse, cântând alături de o parte din corul ce însoţea pelerinii din jurul unei maşini dotate cu difuzoare, alţii înjurau, împiedicându-se de macadamul invizibil noaptea în îngrămădeala creată, iar în jurul lor, copiii cu mâini rapide şi cu ochii după valori personale (materiale, nu spirituale) alergau şi se strecurau, ca o haită de coioţi.
Nici oamenii de la balcoane nu s-au mai strâns ca în alţi ani să-i întâmpine pe credincioşi, ţinându-şi copiii în braţe. Rar, câte un grup de două-trei persoane se vedeau din spatele perdelelor trase, în timp ce cântul pelerinilor din spatele coloanei părea că se anulează cu fanfara din faţă, iar la mijlocul alaiului nu se auzeau decât paşii înfundaţi ai preoţilor şi ropotul care devenea din ce în ce mai puternic al ploii. La finalul procesiunii şi al slujbei, puţini au fost cei care şi-au îndreptat paşii către capătul cozii, spre baldachin, să aştepte ca cele două racle să fie repuse la închinare.
