Moscova nu crede în armistiţii

Ce au făcut Merkel şi Hollande la Minsk, în două rânduri chiar, e doar ceva mai mult decât nimic. Este limpede că Occidentul nu va întreprinde acţiuni militare dacă Putin ar decide să anexeze toată Ucraina, nu doar estul şi sudul. Sancţiunile reprezintă singura reacţie şi, cel puţin aparent, aceste măsuri au indus o stare de criză în Rusia deşi rubla a rămas pe acelaşi palier cu euro (şi implicit cu leul) de la începutul anului.

Merkel şi Hollande s-au întors de la Minsk precum Chamberlain şi Daladier de la München, în 1938. Atunci, Cehoslovacia a fost împărţită între Germania, Ungaria şi Polonia, în ciuda acordurilor pe care guvernul de la Praga le încheiase cu Franţa şi cu Uniunea Sovietică. Întors la Londra, Chamberlain a susţinut atunci discursul rămas în istorie sub numele "Peace for our time". La fel, reveniţi la Bruxelles la sfârşitul săptămânii trecute, în Consiliul European, cancelarul german şi preşedintele Franţei s-au arătat mulţumiţi că au oprit războiul, chiar dacă, dincolo de obişnuitele declaraţii de satisfacţie, scepticismul a rămas la cote înalte.

"Pacea pentru vremurile în care trăim" devenise caducă la mai puţin de un an după dispariţia Cehoslovaciei, odată cu invadarea Poloniei de către Germania şi Rusia sovietică. Revenind la criza ucraineană, nu putem şti care va fi situaţia în teren la începutul lui 2016. Se va sătura Rusia cu ce va rupe din Ucraina? În 1938, premierii britanic şi francez aşa au sperat că vor potoli Germania, sacrificând Cehoslovacia în ceea ce istoria avea să numească "Trădarea occidentală".

Era de aşteptat ca ruşii să atace estul Ucrainei, acolo unde Moscova s-a simţit datoare să intervină în sprijinul ucrainenilor rusofoni până nu se molipsesc şi aceştia de "epidemia" Euromaidanului. Regiunile Doneţk şi Lugansk sunt locuite majoritar de etnici ruşi, la fel ca şi Crimeea (după deportările masive ordonate de Stalin). În restul litoralului ucrainean din Crimeea şi până în Delta Dunării, respectiv în sud-vestul ţării, ponderea populaţiei rusofone nu depăşeşte 40 la sută. Totuşi, asta n-ar fi o piedică. Cehoslovacia a fost invadată pentru "protecţia" a mai puţin de 25 la sută din populaţie, cât reprezentau etnicii germani în 1938. La fel, Ţările Baltice au fost ocupate un an mai târziu pentru "apărarea" unui procent similar de etnici ruşi.

Există un precedent încă şi mai apropiat de ceea ce se întâmplă acum în Ucraina: Georgia. În 2008, armata rusă a intervenit, înglobând două provincii – le putem spune Transnistrii – în Federaţia Rusă: Osetia de Sud şi Abhazia. Războiul s-a încheiat cu o intervenţie europeană, respectiv a preşedintelui Franţei de atunci. Sarkozy i-a promis lui Putin (în 2008 prim-ministru, în rocadă cu Medvedev) două nave militare. A fost suficient, un fel de bonus nesperat, pentru că Rusia ocupase deja ce era de ocupat în Georgia. În Ucraina însă, mai e loc de înaintare. Un coridor care să lege Transnistria de Rusia ar fi ideal de obţinut. Ruşii au testat deja terenul la Odessa, astă-primăvară. Odată adjudecat oraşul, România va avea graniţă cu Rusia. E o chestiune de timp.

În ce ne priveşte, faptul că estul României e o potenţială linie întâi a NATO ne este reamintit în permanenţă de fiecare guvern care se perindă pe la Bucureşti şi contrazis de promisiunile gogonate din fiecare campanie electorală. Lipsa cronică a investiţiilor de orice fel în această parte de ţară pare a fi mai degrabă o tactică a pământului pârjolit. Senzaţie accentuată de conflictul ruso-ucrainean, care, chiar dacă e încă departe de Prut, stârneşte tot mai multă îngrijorare.

Publicitate și alte recomandări video