Muzeul ostentaţiilor nude

În vara lui 2012, la Muzeul Orsay din Paris, cu ocazia inaugurării unei expoziţii dedicate nudului masculin, Arthur Gillet, un artist de 27 de ani, păşea curajos în „lumea artei” alegând să se plimbe printre sutele de invitaţi doar în costumul lui Adam. O sacoşă agăţată de umăr îi „accesoriza” ţinuta vădit minimalistă. Pliat oarecum pe specificul evenimentului, tânărul s-a integrat perfect în peisaj, deplasându-se dezinvolt, fără a şoca ori scandaliza pe cineva. Atât vizitatorii, cât şi serviciul de securitate al instituţiei l-au considerat parte a proiectului, deşi o atare prezenţă nu fusese defel premeditată de organizatori. Ulterior, după dezvăluirea ciudatei întâmplări şi promovarea unui film al acesteia, anonimul de până atunci şi-a câştigat o oarecare notorietate, fiind invitat să „performeze” în acelaşi mod la felurite ocazii.

De un tratament cu totul diferit a avut parte, zilele trecute, Deborah de Robertis, o artistă de nici 30 de ani, ce tatonează insistent vămile celebrităţii. Pentru tânăra luxemburgheză, pentru Muzeul Orsay şi arta contemporană, ziua de joi, 29 mai (a Înălţării Domnului), va rămâne – fără dubiu – una de referinţă. Să vedem din ce motiv… Îmbrăcată într-o rochie aurie, artista s-a strecurat până în dreptul Originii lumii, celebra lucrare a lui Gustave Courbet, s-a aşezat pe podea, şi-a ridicat rochia, pentru a expune cu ostentaţie trecătorilor ocazionali propria „operă”, propriul sex, reduplicând în fapt imaginea din tabloul clasic, aflat deasupra capului. „Reprezentaţia” a căpătat parfum ritualic. Scena s-a derulat rapid, în acordurile „Avei Maria”, piesa lui Schubert, peste care s-au suprapus câteva versuri recitate şi repetate în felul unei incantaţii religioase: „Eu sunt originea/ Eu sunt toate femeile/ Tu nu m-ai văzut/ Vreau să mă recunoşti/ „Fecioară ca apa, creatoare de spermă”.

Surprinsă de ineditul spectacol al nudităţii, una din supraveghetoarele sălii (femeie de culoare, îmbrăcată în uniformă neagră) încearcă să tempereze cumva elanul artistei, spunându-i că „nu este frumos” ce face. O alta îi sare în ajutor, aşezându-se în dreptul „părţii vinovate”, pentru a obtura cumva priveliştea. Argumentele lor se dovedesc de prisos. Nici serviciul de pază nu îndrăzneşte a interveni „în forţă”. Preferă mai curând să evacueze sala de vizitatori, ezitând să deplaseze în vreun fel „opera”. Publicul, în schimb, aplaudă frenetic, încântat pesemne şi de perspectiva expusă, şi de neobişnuitul situaţiei. Chemaţi să reinstaureze ordinea, jandarmii francezi îşi vor face imediat datoria, conducând-o pe artistă la secţie, pentru declaraţii. Sensibili însă şi aceştia la tendinţele artei postmoderne, o vor elibera în scurt timp, fără a-i administra vreo sancţiune.

Întâmplarea ar fi căpătat, probabil, iz penal, dacă n-ar fi fost înregistrată de camera unui complice. Postat pe Youtube, filmul performance-ului, de doar şapte minute, a devenit imediat viral, fiind accesat cu o viteză ameţitoare. Sesizaţi din oficiu, cenzorii platformei video îl vor elimina, socotindu-l indecent, cum la fel fusese calificat şi tabloul lui Courbet. Salvate de utilizatori vigilenţi, copii ale acestuia circulă însă pe trasee virtuale alternative. Cazul este relatat în presa din toată lumea. Dintr-o quasi-anonimă, Deborah de Robertis devine peste noapte noua „stea” a artei contemporane. Contul de Facebook al acesteia a fost asediat de admiratori. Critica de artă, la rându-i, se trezeşte din letargie, lansându-se în investigaţii, analize şi interpretări dintre cele mai sofisticate. Mizele ar fi deopotrivă ideologice, metafizice şi estetice.

Simplă exhibiţie vizuală? Imagine a vieţii, a originii, a esenţei… Sfântă sau prostituată? Maria sau Maria-Magdalena? Ori pur şi simplu femeie, vorbind în numele „tuturor” suratelor ce reclamă atenţie? „Straniu duel – scrie cineva -, două forţe de femei se înfruntă, ele se oferă privirii etalându-şi armele: una puterea, cealaltă vulnerabilitatea. Înger negru contra îngerului alb… Cenzura gardianului dorind să interzică sexul produce efectul invers, sacralizează poza artistei.” Care este obiectul: femeia sau tabloul? Cine este maestrul? Dar elevul? Care este originalul? Dar copia?

Deborah de Robertis – spun biografii recenţi – „chestionează” raporturile subversive dintre bărbat şi femeie, artist şi galerie, prostituată şi client. Investighează, altfel spus, relaţiile de putere dintre stăpân şi dominat, dintre cel ce oferă şi cel ce plăteşte. Pentru a se exprima mai convingător, alege să-şi expună anatomia intimă în locuri publice, lăsându-se filmată sau fotografiată în posturi calificate drept obscene. În artă, crede artista, totul este permis. Singura regulă ar fi aceea că nu există reguli. Este recunoscută de ministerul luxemburghez al culturii (finanţatorul rezidenţei creative de la Paris) ca „provocând situaţii şi întâlniri care, la prima vedere, par periculoase pentru artist; ea inversează în cele din urmă rolurile obişnuite şi-i destabilizează pe cei care se cred în poziţii de forţă… Artista stăpâneşte şi controlează în cele din urmă situaţia, făcând din aceasta un proiect artistic”.

În faţa acuzaţiei de „exhibiţie sexuală”, Deborah des Robertis îşi apără „punctul ei de vedere”. Fiecare trebuie să aibă un asemenea „punct”, pe care să-l afişeze public. Problema centrală este cea a privirii. „În faţa supraexpunerii sexului în lumea contemporană, nu mai este nimic de dezvăluit, mai puţin anunţul unei lumi noi, în care marii maeştri se lasă priviţi de femei. Eu propun oglinda inversă a tabloului lui Courbet, care ne aminteşte cum că istoria se povesteşte în doi”. Sfidând regulile vizibilităţii obişnuite, femeia vrea să fie privită, dar şi să privească, stăpânindu-i pe ceilalţi „din ochi”.

Mesajul premeditat feminist pare însă dejucat de împrejurări. Gardianul demonizat din comentariile critice, „îngerul negru” care s-a împotrivit etalării nude era tot o femeie (de culoare, deci minoritară). Bărbatul gol de acum doi ani a reuşit să se insinueze la Orsay fără a stârni rumori. Întâmplarea confirmă că „nudismul” din galerii şi muzee s-ar banaliza în absenţa vreunui scandal provocat cu intenţie. Doamnele de săptămâna trecută, în schimb, nu s-au putut armoniza între ele. În „păruielile” ideologice ale feministelor, fiecare ţine să-şi expună morţiş „armele” şi „punctele de vedere”. Unele – se vede – curat provocatoare. Cine să (le) mai înţeleagă?

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)