O nouă încercare

Preşedintele ucrainean, Petro Poroşenko, a declanşat oficial campania pentru obţinerea aşa-numitului Membership Action Plan (MAP) în relaţia cu NATO – în fapt, pentru o posibilă aderare a Ucrainei la Alianţa Nord-Atlantică. Ocazia i-a fost oferită de prezenţa la Kiev, la începutul săptămânii, a secretarului general al Alianţei, Jens Stoltenberg, dar fără îndoială că vom asista la o lungă serie de evenimente care să marcheze această asumare.

Nu vom discuta aici cât de mari sunt şansele de reuşită ale Kievului în privinţa obţinerii rapide a MAP sau cele de a se alătura Alianţei în viitorul previzibil. Nici specialiştii, nici politicienii nu sunt optimişti, mai ales că problemele generate de anexarea Crimeei de către Rusia şi de conflictul din Donbas par greu de soluţionat într-un mod care să deschidă Ucrainei calea către statutul de membru.

Totuşi, preşedintele Poroşenko şi susţinătorii liniei sale au procedat corect. Când o parte din teritoriu îţi este anexat de o mare putere şi tot ea orchestrează un război civil în alte două provincii, e foarte clar încotro trebuie să priveşti. Gama de variante nu este prea generoasă. Supusă aprobării prealabile a forului legislativ naţional, iniţiativa a fost aprobată cu un vot convingător, dar nu copleşitor, ceea ce sugerează că tema va continua să genereze disensiuni în societate. Adversarii conducerii de la Kiev vor fi gata să speculeze, la momentul potrivit, eventualul eşec al preşedintelui. Totuşi, chiar în eventualitatea unui refuz sau a unei amânări sinonime cu refuzul în privinţa MAP, relaţia cu NATO va rămâne una prioritară pentru Ucraina.

Acum nouă ani, la summitul de la Bucureşti, iniţiativa lui George W. Bush de acordare a MAP pentru Ucraina şi Georgia a fost torpilată mai ales de liderii de la Bonn şi Paris, care n-au dorit să supere prea mult Kremlinul. E greu de crezut că Alianţa îşi poate permite un eveniment similar: pentru un răspuns pozitiv la solicitarea Ucrainei este nevoie de consens, iar atingerea lui este aproape imposibilă în acest moment. Statele-membre ale Alianţei vor fi nevoite, probabil, să gândească o formă de colaborare mai puţin pretenţioasă, dar care să satisfacă măcar parţial Ucraina.

Fără a idealiza în vreun fel Parteneriatul Estic iniţiat de UE, pare rezonabil să afirmăm că acesta este principalul instrument prin care Occidentul poate încuraja democratizarea şi dezvoltarea Ucrainei. Încorporând multe dintre mecanismele utilizate în procesul de aderare al statelor est-europene, Parteneriatul Estic nu poate promite accesul în UE şi, foarte important, nu poate atenua într-un mod convingător temerile Ucrainei (dar şi ale Georgiei sau Republicii Moldova) în materie de securitate.

Ţările est-europene din valurile 2004 şi 2007 au fost capabile să întreprindă reforme mai ambiţioase şi pentru că, în cazul lor, temerile respective fuseseră atenuate graţie aderării la NATO – anterioare intrării în UE (Polonia, Cehia, Ungaria, dar şi România sau Bulgaria) sau aproape simultane cu aceasta (celelalte state postcomuniste). Pentru o ţară ca Ucraina, însă, preocupările de securitate sunt mult mai grave şi apăsătoare, iar aceasta poate dăuna schimbărilor încurajate de Parteneriatul Estic.

De aceea, chiar dacă în chestiunea MAP reacţia NATO nu va fi una satisfăcătoare pentru Kiev, ar fi important ca Vestul să reamintească Moscovei că securitatea Ucrainei este importantă şi nu va fi ignorată. Alianţa nu este decât unul dintre instrumentele prin care se poate acţiona, iar valenţele sale sunt limitate. Ea trebuie în primul rând să se ocupe de preocupările defensive ale statelor-membre, tot mai acute în ultimii patru ani. Nu a fost construită pentru a pilota reforme ambiţioase în sectorul de securitate al unei ţări terţe, fie ea şi una prietenă şi dornică să se adapteze. A făcut-o, într-o anumită măsură, în cazul noilor membri est-europeni şi va încerca să se implice şi în procesele din Ucraina, indiferent dacă şi când se va acorda MAP. Dar Alianţa nu-şi va putea asuma, probabil, misiuni pentru care mult mai pregătite sunt statele-membre puternice, în principal SUA. Negocierea şi compromisul, presiunea şi sancţiunile, conexarea temei ucrainene cu alte subiecte fierbinţi de pe arena internaţională sunt instrumente pe care, mai ales într-un asemenea moment, trebuie să le aşteptăm de la Washington, nu de la Bruxelles.