Oglinda şi papagalii

Între lucrările de artă întâlnite astă-vară pe traseele de vacanţă, una îndeosebi, expusă în Muzeul „Calouste Gulbenkian” din Lisabona, mi-a reţinut atenţia. Este vorba de Cage and Mirror(„Cuşcă şi oglindă”, 2011), o instalaţie aparţinând danezului Jeppe Hein. Realizată din inox, cuşca – asemănătoare celor de la circ, în care sunt dresate fiarele sălbatice – este în fapt o colivie uriaşă, de tavanul căreia atârnă o oglindă de mari dimensiuni, aflată în mişcare giratorie. Un pseudo-tunel permite accesul nestingherit al vizitatorilor în incintă, fiecare putându-şi exersa voluptăţile narcisiste, oglindindu-se preţ de câteva secunde pe luciul suprafeţei de sticlă, când aceasta intră în bătaia privirii. Publicul face astfel, involuntar, jocul” autorului, devenind „parte” a operei – ocazie de uimire pentru unii, de nesperat amuzament – pentru ceilalţi. De ce cuşca? La ce bun oglinda? Dar omul, parcă prizonier sub cupola metalică desenată de zăbrele?

Ca obiect decorativ, oglinda îşi are propria tradiţie. S-au scris cărţi întregi despre „istoria” acesteia (a se vedea, bunăoară, Istoria oglinzii, a Sabinei Melchior-Bonnet, Editura Univers, Bucureşti, 2000). O întâlnim însă şi ca motiv pictural. Narcis, prototipul masculin al privitorului în oglindă, al tristului îndrăgostit de sine, se recunoaşte în pânzele multor artişti (Caravaggio, Nicolas Poussin, Dali). Alţii, în schimb (van Eyck, Tizian, Rubens, Velázquez, Manet), reţin cu precădere personaje feminine, împrumutate fie mitologiei (Venus, îndeosebi), fie luate din viaţa de zi cu zi. Prezentă în tablouri, oglinda lărgeşte cadrul reprezentării, îl amplifică prin artificiu plastic, făcând vizibil ceea ce, în mod obişnuit, „nu se vede”. Motivul narcisic trimite însă la seducţie şi, mai ales, autoseducţie. Aceasta să fie, oare, miza Cuştii din muzeul lusitan?

În ce mă priveşte, aş preluda explicaţia cu anumite indicii de natură… ornitologică. Colivia – se ştie – este adăpostul păsărilor de casă. Între acestea, papagalii se bucură de tratament special. Dacă au doar un exemplar, stăpânii grijulii agaţă înăuntrul cuştii un ciob de oglindă, dându-i locatarului singuratic impresia de plăcută însoţire. Papagalii adoră uitatul în oglindă; autoamăgirea este hobby-ul lor favorit. Se pare că, de regulă, sunt încântaţi de ce văd. Prin reduplicarea propriului chip, iluzia ia locul realităţii, iar ficţiunea influenţează compensatoriu. În sezonul de împerechere însă, dorinţa de a poseda fiinţa învecinată transformă cuşca într-un câmp de război – al papagalului cu oglinda, al privitorului cu sine. Prin extrapolare metaforică, lumea este o cuşcă, sociabilitatea – un simulacru, omul – un egoist incurabil, obsedat de propria imagine. Nu cumva acesta este tocmai omul din faţa oglinzii, dandy-ul contemporan?

Ce este un dandy? Invenţie englezească, a sfârşitului de veac XVIII, împrumutată apoi de francezi şi transformă în stil sau mod de viaţă exersat şi astăzi. Dandy este personajul care face posibilă „cultivarea ideii de frumos în propria lui persoană” (Baudelaire). Orgolioşi, dar inteligenţi, inşii care îşi compun o mască de acest fel caută să bulverseze rânduielile învechite, să răstoarne canoanele şi convenţiile rigidizate ale gustului, să impună reguli noi sau revizuite eleganţei, distincţiei, rafinamentului, farmecului personal, contra vulgarităţii, trivialităţii şi blazării aristocraţiei decadente. O altă artistocraţie, a stilului îndrăzneţşi ostentativ, prinde contur. Se aseamănă cu boema artistică (egalitaristă, de „stânga”), dar nu se confundă cu aceasta, tocmai datorită elitismului programatic.

Dandysmul se impune ca o „doctrină a diferenţei şi a aparenţei” (a se vedea, Adriana Babeţi, Dandysmul – O istorie, Polirom, 2004). Tipul dandy vânează unicitatea, individualitatea, singularitatea, originalitatea, căutând să şocheze, să uimească ori să scandalizeze cu impertinenţă tocmai lumea în care şi-ar dori să fie acceptat sau asimilat. Scopul său ascuns? Îl rezumă acelaşi Baudelaire: „Dandy-ul trebuie să aspire la a fi neîncetat sublim: el trebuie să trăiască şi să doarmă în faţa unei oglinzi”, să rămână prins în capcana – seducătoare şi distructivă – a acesteia. Etica acestor oameni este una vădit narcisică, a singularităţii şi negativităţii excesive, consumate – trist sau tragic – în revoltă, opoziţie şi singurătate. Insul dandy are crize şi tulburări de identitate: este, de regulă, bărbatul vizibil efeminat, egolatru, misogin, necăsătorit, homosexual, preocupat de sine, de „maniere” şi artificiu. Autenticul dandy îşi „estetizează” gesturile în cele mai mici detalii; pentru el, „a părea înseamnă a fi” (Barbey d’Aurevilly), consfinţind triumful definitiv al măştilor şi al suprafeţelor.

Pentru dandy, viaţa este o continuă „punere în scenă”, un spectacol total, în care-şi este propriul scenarist, regizor şi actor. Ce anume intră în recuzita acestui histrionism generalizat? Veşmintele preţioase (costum la dungă, pălărie, cravată, mănuşi), accesoriile extravagante (baston cu mâner sculptat, ceas elveţian, lorgnon, bijuterii voluminoase şi bogat aurite), chipul afectat (de obicei, plictisit, apatic, indiferent), barba sau barbişonul, perciunii, coafura, gesturile atent studiate (protocolul pregătirii pipei, aprinsul ţigării, privitul ceasului, poza meditativă, zâmbetul condescendent, salutul formal, politicos, ţinuta relaxată, stând picior peste picior…). 

Frumos, şarmant, încântat de sine, insul din faţa oglinzii îşi proclamă în felul lui superioritatea. Lumea, de altfel, este plină de clovni, snobi şi filfizoni. Să fi devenit papagalul modelul „omului nou”?  

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)