Paşte, Paşti şi cai

Dacă în urmă cu câţiva ani, în producţii orale din mass-media, mai surprindeam furişându-se pronunţia „Paşti”, corectată uneori grăbit prin „Paşte”, astăzi prima formă a numelui Învierii aproape că a dispărut. Abia o mai întâlnim; de exemplu, în calendarul creştin ortodox: „Duminica Sf. Învieri (Sf. Paşti)”; tot aşa, pentru următoarea zi, luni, 21, se notează „A doua zi de Paşti”, iar pentru marţi „A treia zi de Paşti” (http://calendar-ortodox.crez.ro/). Şi mai apare în texte ale unor publicişti cu îndreptăţite aspiraţii de rafinament: „Se apropie Sfintele Paşti. Mai trăiţi emoţia sărbătorii, bucuria şi iluminarea Învierii?” (D.C.M.).

* De la Coresi citire. Mai înainte, era forma curentă a limbii literare; vezi titlul unei poezii a lui Coşbuc, „La Paşti”, care se încheie cu versurile „La zâmbet cerul azi ne cheamă: Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!”. Dar şi a registrului vorbirii populare, după cum ne-o dovedesc contexte în care ritmul ţine locul unei întregi teorii, cum ar fi zicătoarea „La Crăciun joacă colacul, la Paşti joacă cozonacul”. Ori locuţiunea periodicităţii anuale: „din Paşti în Paşti”. Modelul a fost limba celor mai vechi texte religioase; astfel, în Evangheliarul lui Coresi (1581), găsim acest fonetism atât în substantivul comun însemnând împărtăşania de Paşti („Drept aceea şi noi să ne învrednicim… a ne cumineca cu acele paşti de la Hristos Isus, Domnul nostru”), cât şi în numele sărbătorii: „Acestea sunt Paştile, cele cinstitele şi iubitele şi curatele”.

* Impunerea formei munteneşti. În limba română, din lat. pascha, paschae„sărbătoarea Paştelui”, a rezultat pască, dar şi Paşte, numind iniţial pâinea sfinţită care se împarte în biserică după slujba Învierii. Paşte este forma etimologică (pornind aşadar de la paschae), prezentă iniţial doar în aria sudică a dacoromânei, pe când Paşti, ca pronunţie moldovenească (de fapt, şi transilvăneană), pare a fi familiar. Pronunţia mai „plină”, bisilabică, impusă astăzi autoritar de audio-vizual, se potriveşte atât discursului solemn propriu-zis, cât şi celui persuasiv al publicităţii; cităm doar enunţuri generice: „Mesaje, felicitări de Paşte”; „Cadouri de Paşte”, chiar „Poezii de Paşte” (iată şi un timid „Reţete de Paşti”). În diferite surse de pe internet, scrierea numelui oscilează, între grafia cu /i/şi cea cu /e/, în diferite contexte, cum ar fi, de exemplu, numele sărbătorii (necanonice) Paşti(e)le Blajinilor şi al celei (presupuse) Paşti(e)le cailor.

* Există şi Paştile cailor? Departe de noi intenţia de a intra în chestie polemizând mai ales cu aceia care, în atotştiutoare miniexegeze postate pe internet (ce cuprind mărturii, cu miros, cale de-o poştă, de resemantizări – remotivări constructiv-sentimentale), susţin nu doar că a fost, ba chiar că a revenit o asemenea sărbătoare creştină, legată de un cult (obligatoriu păgân!) al calului. De fapt, în mod firesc, pornind de la spaţiul discursiv ce a găzduit enunţul referitor la o promisiune ţinută „la Paştile cailor” (adică nu doar la un termen neprecizat, ci, de fapt, la „Sfântul Aşteaptă”), bănuita sărbătoare este una fantezistă şi nu poate fi plasată nici la Ispas, nici la altă dată când creşterea ierbii le-ar permite cabalinelor ieşite din iarnă un desfăt nutriţional comparabil cu acela al oamenilor după postul mare.

* Paştile păşti. Trebuie să ţinem seama, însă, de faptul că în Dicţionarul Academiei sunt înregistrate câteva denumiri compuse cuprinzând substantivul comun paşti sau paşte; acestea sunt nume de plante, în primul rând chiar paştile-calului (sau cailor), o plantă numită şi „traista-ciobanului”, şi o alta numită şi „stupitul-cucului”. Există şi alte fitonime comparabile: paştile-câinelui, paştile-găinilor şi paştile-porcului; aşadar, nu există un „monopol” al cabalinelor în ceea ce priveşte aparenta asociere cu Paştile. Căci, de fapt, poate fi vorba de o motivaţie primară pornind de la forma şi culoarea inflorescenţelor sau fructelor acestor plante, raportate iniţial la cele ale păştilor (în vorbirea din unele zone păpădia este numită pasca găinii). Pe de altă parte, „modelul” l-a putut constitui recurgerea la nume de alimente pentru desemnarea unor plante; de exemplu: pâinea Paştelui, ~ Domnului, ~ oii etc.

Iar selectarea Paştilor cailor ca nume extravagant de sărbătoare s-a putut produce, din motive fonetice, în vecinătatea mentală a îndemnului de largheţe neangajată „Paşte, calule/ murgule, iarbă verde!”.

* De la Arghezi citire. Simulând exegeza, cu dificultăţile ei („fantezia populară sau pur şi simplu cuminţenia etnică negustorească”), Arghezi (în Scrieri, vol. 34) a propus o sarcastică ieşire din impasul aparent abisal: sărbătoarea în discuţie ca reper calendaristic ar fi fost „inventată” de negustorii autohtoni pentru a contracara, folosind aşadar aceeaşi „monedă”, perfidia cămătarilor de la Fanar de a-şi ţine angajamentele „ad calendas graecas”, comentarii încheiate cu o sugestivă meditaţie în registru amărui: „Rămâne de văzut dacă paştele calului e sărbătoarea unei bucurii sau, mai curând, doliul unei continue aşteptări”.