Pentru că meriţi. Un performance cu schepsis

Punctul de plecare al întregului demers de investigaţie, bazat pe observarea realităţii umane şi de transpunere în spectacol prin mijloace tehnice şi estetice inteligente, îl constituie propunerea de lege antiavort a fostului PDL din 2012, privind înfiinţarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină. Practic, femeile ar fi avut dreptul să avorteze doar după primirea unui certificat din partea psihologilor abilitaţi, după cel puţin o şedinţă de consiliere şi după un răgaz de meditaţie de 5 zile; proiectul de lege a survenit în urma constatării unei stări de fapt – criza demografică a României şi pe fondul unor statistici, cel mai probabil gonflate, în orice caz complet irelevante (peste 22 milioane de avorturi între 1958-2008, conform gândul.info). Presa, societatea civilă, diverse personalităţi au reacţionat pro sau contra respectivului proiect de lege.

Aurora Liiceanu menţiona că, prin intermediul consilierii, subiectului i se prezentau imagini foto sau video şocante (mecanism pe care psihologul îl demască drept ”apel la spaimă”), explicându-i-se în detaliu procedura de chiuretaj, inducându-i-se sofistic ”stări emoţionale” şi folosindu-se argumente subiective, iar nu raţional-obiective. Sub umbrela unor ”riscuri medicale şi psihologice” la care se expune femeia care doreşte să avorteze, respectiva persoană era manipulată să nu recurgă la întrerupere de sarcină. Astfel, se pretindea, fără a fi real, că decizia de a face sau nu avort aparţine exclusiv femeii în cauză.

Dramaturgul-regizor Bogdan Georgescu reia întreaga problematică printr-un text ascuţit şi un performance de talie occidentală, susţinut regizoral în cele mai mici detalii privind tehnica, estetica şi lucrul cu actorul. Printr-o serie de articole ce vin în completarea reacţiilor din 2012 (2014, 2015), citate din scriitori români misogini şi un aviz amatorilor apelând la Cehov, Bogdan Georgescu realizează un spectacol viu, reactivând reacţiile pro sau contra unei probleme de ordin politic (un posibil proiect de lege care interzice dreptul persoanei de gen feminin asupra propriului corp) mascate sub una de ordin social, ce poate fi formulată în termeni mai largi şi în moduri opuse: abuzurile împotriva femeii, discriminarea de gen a sexului odinioară frumos, acum procreativ, dar şi caracterul barbar, mai mult – aşa-zis criminal al avortului.

În modul cel mai iscusit cu putinţă, Bogdan Georgescu jonglează regizoral pe muchia acestor perspective antitetice. De aceea, discursul din performance este rulat dinspre o uşoară absurditate înspre absurdităţi tot mai evidente. Actorii sunt conduşi cu detaşare, astfel încât să performeze într-o manieră care-i desparte de rol, aproape ironică, aproape invers, ca atunci când un monolog de dragoste este spus folosind tonul opus. Consilierii din plan secund (Mihaela Sîrbu, Sînziana Nicola) şi performerii propriu-zişi din prim-plan (Andrei Ioniţă, Sever Andrei) sunt costumaţi la fel (rochii de tip halat, ciorapi şi adidaşi), diferă numai culoarea care-i distinge şi-i poziţionează în planuri nuanţate complementar (roşu-verde crud, vişiniu-turcoaz) într-un ”pătrat al lui Boethius”, încadrat de trei surse de lumină, una frontală, două laterale ce se sting şi se aprind ritmic în funcţie de rolul vorbitorului, schimbând discursul, dinspre vocile consilierilor manipulatori înspre performerii de legătură, cei din urmă adresându-se direct publicului pentru a declanşa reacţiile pro sau contra. Fără ca lumina să se schimbe, rămânând chiar şi atunci când scade ca o lupă sub care sunt aduse faptele.

La limita dintre realitate şi ficţiune, sociopolitic şi artistic, echilibrat, subtil, aparte dozat scenic şi discursiv, performance-ul lui Bogdan Georgescu se desfăşoară cu o dinamică proprie şi cu o inteligenţă autosusţinută, depăşind de la distanţă rolurile actorilor şi pe cele ale autorilor la care se face apel. Cele scrise de cei din urmă, aşa cum le văd, subiectiv desigur, pentru că îmi permit: rândurile unui psihiatru (coautor) preocupat într-un mod invaziv şi nepermis de metaforic de psihologia vârstelor, dar care în fond jonglează cu nişte clişee şi cele ale unui filosof axat pe soarta unei naţii pe care nu am înţeles exact dacă nu cumva el însuşi o detestă sau îi plânge de milă, într-o argumentare exaltată, cu pretenţii de infailibilitate, pretextând avortul ca temă de fond, anunţând aproape apocaliptic o cifră îngrijorătoare de 14 milioane de locuitori pentru 2050. So what? Sau suntem un ”popor de avortoni” înclinat înspre cele mai îngrozitoare atitudini faţă de sine, sau (nu) suntem poporul, din prea mari păcate, avortat şi deplâns?

Spectacolul foloseşte ilustrări din şedinţele de consiliere, arătând cum viitoarele posibile mame erau intimidate prin imagini cu feţi, cromozomi ori spermatozoizi, descrieri ale procedurii de chiuretaj, şi manipulate în diverse alte moduri (şantaj emoţional, apel la argumente contradictorii, încercări de inducere a unor emoţii care simulau instinctul matern). Indiscutabil, de neacceptat. Pentru că e sfidată orice logică prin sofisme. Şi totul culminează cu o punere la zid a raţiunii umane.

Finalul spectaculos (plânsetul de bebeluş care se transformă în urletul cuiva supus unor torturi cumplite) şi melodia Baladă (interpretată de Margareta Pâslaru şi Marina Voica), cu versuri din care aş reţine ironic cum omul e unica fiinţă capabilă de gândire, cu riscul obtuz de a gândi nenuanţat, în alb şi negru, versurile şi cântecul curgând blanc, în decorul alb şi lumina clară, fără a declanşa, din punctul meu de vedere, nicio nostalgie, stimulează şi mai mult reacţii contradictorii din partea spectatorilor.

Michael Tooley combate undeva în mod admirabil teza tradiţionalistă potrivit căreia avortul ar fi un infanticid. Avortul nu este o crimă deoarece fetusul nu e încă o persoană, o fiinţă umană al cărei drept la viaţă l-am încălca. Într-adevăr, persoana are dreptul moral la viaţă, iar a i-l încălca înseamnă a comite un act imoral. Însă fetusul nu reprezintă o persoană, o fiinţă înzestrată cu o conştiinţă de sine, un ”subiect durabil al (unor) stări mentale durabile”, capabil să dorească alte asemenea stări mentale. În continuare, ţin să rememorez un alt argument admirabil prin care Bernard Williams repoziţionează chestiunea identităţii personale, considerând că la baza identităţii psihologice (aceeaşi memorie etc.) s-ar afla identitatea corporală. Nu memoria şi continuitatea dintre acţiunile cuiva în timp sunt cheia stabilirii identităţii personale. Deoarece, inducându-i unei persoane o serie de amintiri complet diferite, ar trebui să facem apel la conceptul de identitate corporală pentru a stabili că e vorba de una şi aceeaşi persoană. Revenind, mă întreb, pentru că totul e relativ şi nici un argument infailibil ori bătut în cuie: l-am putea combate pe Tooley prin Williams?

(Pentru că meriţi, proiect observaţional de artă activă, echipa proiectului: Sever Andrei, Irina Gâdiuţă, Bogdan Georgescu, Vlad Georgescu, Andrei Ioniţă, Sînziana Nicola, Mihaela Sîrbu, Platforma de Teatru Politic 2015, 16 martie 2016, Sala ”Uzina cu Teatru”, TNI)

Publicitate și alte recomandări video