Sancta sanitas

E.S.: Domnule profesor, doctor Cristian Dragomir încep interviul cu o întrebare banală, retorică: Care era climatul în care v-aţi format ca student al Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" şi mai apoi ca medic?

C.D.: În timpul studenţiei – cel puţin în primii ani – climatul general era tensionat – dominat de "mania proletară" împotriva "duşmanilor poporului". Teroarea noastră era tov. Melinte, şeful de cadre al IMF (pe atunci Universitatea se numea Institut), care până la urmă s-a şi sinucis săracul. Se ţineau şedinţe UTC (UniuneaTineretului Comunist) de înfierare a colegilor duşmani, care nu aveau altă vină decât că erau fii de chiaburi, preoţi sau alte categorii de intelectuali socotiţi duşmani ai poporului, urmau exmatriculari şi mulţi dintre noi am avut de-a face cu temuta securitate. Între majoritatea studenţilor domnea însă un puternic spirit de solidaritate – ceea ce nu se prea mai vede astăzi. Am avut colegi care au avut de suferit pentru că nu şi-au "demascat" prietenii. După 1964 – Declaraţia din Aprilie (eram deja absolvenţi), atmosfera s-a destins, au fost reprimiţi în facultate cei exmatriculaţi, s-a putut chiar merge în străinătate.

Celălalt aspect al climatului despre care întrebaţi şi anume climatul academic, era departe de cel de azi. Am avut şansa unor profesori excepţionali care au întreţinut atmosfera universitară în ciuda vicisitudinilor vremii. Eram apreciaţi după valoarea noastră reală ca student, nu exista sistemul de favoritism şi nedreptăţi la examene şi concursuri. Un coleg de-al meu, rudă apropiată a Rectorului, nu s-a bucurat de nici o favoare din partea nici unui profesor, de-a lungul întregii studenţii. Târziu am aflat că este nepotul soţiei Rectorului.

E.S.: Sunteţi unul din cei mai recunoscuţi chirurgi ieşeni, faceţi parte dintr-o generaţie care a însemnat şi mai înseamnă încă mult pentru medicina ieşeană. Cum aţi ajuns la chirurgie? Putem vorbi de o întâlnire providenţială, de una provocată sau pur şi simplu din pasiune, că din întâmplare, nici vorbă?

C.D.: Cred că ambele aspecte sunt adevarate. Providenţa a făcut ca în copilărie să fiu operat de unul dintre marii chirurgi ai vremii – prof. Juvara, care a devenit idolul şi idealul meu de copil. În ultimii ani de liceu pasiunea pentru medicină s-a stins, însă doream să devin inginer constructor de avioane. Din nou providenţa a făcut ca absolvent al liceului cu Diplomă de Merit să pot intra la orice facultate fără concurs de admitere. La acea vreme, concursurile de admitere erau acerbe, concurenţa foarte mare, mai ales la medicină. Vrând să profit de diploma pe care o aveam, mi-am reamintit de pasiunea din copilărie şi astfel am intrat la facultate fără concurs (ca sa fiu cinstit, nu ştiu dacă la o concurenţă de 13 pe un loc aş fi reuşit, şi poate azi aş fi fost un inginer oarecare).

Celălalt aspect, pasiunea pentru chirurgie, a apărut încă din anul III de facultate. În primii ani am fost atras de disciplinele morfologice, în special de Anatomie (pe care o ştiam foarte bine şi care a constituit embrionul pasiunii pentru chirurgie) datorită unui om de excepţie, asistentul meu de grupă, Dr. Ion Petrovanu. În anul III am întâlnit al doilea om care mi-a influenţat decisiv evoluţia ulterioară: Prof. Gheorghe Chipail. M-am ataşat Clinicii a III-a Chirurgie (ca student, la cercurile ştiinţifice, apoi ca extern şi intern prin concurs) unde am rămas până astăzi.

E.S.: Sunteţi un medic care în multe momente ale existenţei dvs. aţi renunţat la tot pentru medicină. V-a costat acest lucru?

C.D.: Depinde ce înţelegeţi prin costuri. Este adevărat că uneori a trebuit să renunţ la plăcerile de moment (concedii, zile festive, întâlniri în familie), dar nu le consider nici acum costuri prea mari.

E.S.: Din câte îmi amintesc la un moment dat în Spitalul "Spiridon" eraţi 3 prieteni nedespărţiţi şi mă refer la dr. Mihai Stoian, dr. Iulian Stratan şi dvs. Îmi puteţi povesti o frumoasă amintire din acele vremuri?

C.D.: Ce vremuri! Eram tineri şi neliniştiţi, amintirile se leagă în special de munca noastră în spital. Iulian (Lulu) Stratan ne dădea anestezie şi îngrijea bolnavii noştri în Reanimare, cu Mihai Stoian intram în echipă în sala de operaţie sau ne sfătuiam în legătură cu cazurile dificile. Îmi amintesc de un caz operat împreună cu Mihai, care nu mergea bine post operator. Iulian nu era şeful secţiei ATI aşa că existau oarecari dificultăţi în stabilirea tratamentului, deoarece şeful de secţie voia să aibă ultimul cuvânt. Când totul părea pierdut, am hotărât toţi trei să facem abstracţie – pe ascuns – de indicaţiile şefului de secţie şi să fie instituit tratamentul indicat de Iulian. Totul s-a sfârşit cu bine, iar şeful de secţie şi-a asumat succesul.

E.S.: Care vă sunt regretele şi împlinirile cele mai mari?

C.D.: Împlinirea cea mai mare este că am o familie frumoasă, cu copii realizaţi şi o nepoată (deocamdată!). În plan profesional, cea mai mare împlinire sunt bolnavii pe care am reuşit să-i fac sănătoşi. De asemenea sunt fericit că am putut să pregătesc generaţii de studenţi şi chirurgi, dintre care unii duc astăzi mai departe spiritul profesional şi umanitar al Clinicii pe care am condus-o. Despre neîmpliniri, regret că în ciuda eforturilor n-am reuşit să acreditez Iaşul, ca centru de transplant şi în special Clinica a III-a Chirurgie, ca centru de transplant hepatic.

E.S.: Domnule doctor, părăsim domeniul medical şi vă întreb dacă vă place poezia, aveţi vreun poet preferat, dar pictor?

C.D.: Trebuie să recunosc că nu sunt un mare fan al literaturii în versuri. Prefer proza, în special proza cu subiect istoric şi memorialistica. Ca să vă răspund însă la întrebare, îmi place versul clasic şi mai puţin versul alb (Minulescu îl prefer lui Nichita Stănescu) şi ca orice român, Mihai Eminescu. Dintre pictori, mă încântă ieşeanul Dan Hatmanu şi impresioniştii francezi.

E.S.: Vă mulţumesc frumos, vă urez sărbători fericite. La mulţi ani!

Emil Stratan este curator expoziţii de artă şi publicist