Senatorul porcilor (II)

Dar senatorului îi ţiuie în continuare urechile, îl doare capul, are ameţeli. Whiskey-ul pilit nu-l calmase. Un vălmăşag de gânduri i se zburătăcesc anapoda prin cap. E o linişte adâncă. LINIŞTEA DINAINTEA FURTUNII! Mistreţeanu se uită la madam Vergulescu şi vede cum aceasta închide şi deschide gura ca un peşte pe uscat. Pisica se freacă de picioarele menajerei şi cască urât botul, arătând nişte colţi ameninţători. Lucind în unde uleioase, ciucurii de la candelabru încep să se bălăngăne ca de la sine, fără zgomot. Nişte mosorele uitate pe jos se rostogolesc în tăcere, ba intrând, ba ieşind de sub birou. Toate acestea, dar mai ales tremuratul candelabrului, îi amintesc brusc senatorului de tancurile de la revoluţie, care treceau pe bulevard şi zguduiau toată casa. „Dar acum de ce e aşa linişte?”, cugetă poetul. „Or fi tancuri silenţioase”, îşi dă un răspuns convenabil şi se repede la fereastră. Sub bolta neagră ca păcatul a cerului se întreţes, luminate ici-colo, aleile din jur. Nişte trandafiri roşii se leagănă în beznă. Din când în când ard fulgere verzi, voltaice. „Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi./ În flăcările noastre se destramă”, trece prin capul senatorului. Şi deodată un gând îl străluminează, înfiebântându-i brusc inima: A ÎNCEPUT CONTRA-CONTRAREVOLUŢIA! A ÎNCEPUT CONTRA-CONTRAREVOLUŢIA! „Uraaaa!”, zbiară Mistreţeanu fără să se audă.

Apa albicioasă a spaimei umple ochii menajerei. Demenţa din ochii rotunzi ai doamnei Vergulescu îl excită şi mai mult pe senator. Gura acesteia se deschide şi se închide neauzit. Mistreţeanu o lasă în plata Domnului pe Verguleasca şi iese val-vârtej pe bulevard. La revoluţie s-a ascuns într-un subsol, ca să scape de furia mulţimii. Dar acum NU! Nu va mai fi laş, nu va mai scăpa ocazia!

O ploaie izbăvitoare cade peste oraş. Miile de sinapse conexează neuronii revoluţionari şi nerevoluţionari ai lui Mistreţeanu. Oraşul se umflă şi înoată sub ploaie şi entuziasm. O stea sângeroasă luminează deasupra poetului şi sclipeşte murdar, căzută fiind în noroiul unei băltoace. Seara coboară din cer ca un stol de ciori, punând pe fruntea pleşuvă a poetului cununa udă a vieţii trăite periculos (pericolosamente!). Mistreţeanu porneşte înainte (Avanti!), cerşindu-i soartei cea mai simplă dibăcie dintre toate: dibăcia de a ucide (matar!) în numele revoluţiei, contrarevoluţiei sau ce-o mai fi ea.

Se strecoară fără nici un zgomot, ca şi cum nu ar atinge pământul, ca şi cum ar pluti pe străzile Capitalei. Se şi vede ca-n Bolivia. Iată-l în flash-back-uri alerte: 1. alături de Il Comandante Che, icon-ul său revoluţionar, cu cartuşiere pe piept şi carabina pe umăr, ca să salveze dezmoşteniţii lumii; 2.urcând cu tovarăşii în şir indian pe Cordilieri; 3. notând pe papelitos în jurnalul său. Da, sosise tiempo de la justitia. Era gata! Era pregătit să fie sacrificat ca tovarăşul Che.

Păcat numai că urechile îi trosnesc infernal. Desigur, explodau grenadele pe baricade. Se îndreaptă instinctiv spre Piaţa Universităţii. Într-un colţ întunecos, ochiul său vigilent dibuie printre şuviţele ploii izbăvitoare un grup de guerrilleros. Îi recunoaşte imediat: toţi tineri, toţi neînfricaţi, bruneţi şi cu părul tuns perie. Fireşte, probabil că au imprimat pe camisas chipul tovarăşului Che, iar armamentul din dotare trebuie că era pitit pe sub geci. Bravo, companieros: vigilenţa de partid înainte de toate! Un val de fericire inundă sufletul poetului: „Nu ne-a uitat tovarăşul Fidel şi comunitatea socialistă internaţională! Muchas gratias, companiero Presidente! Spasibo, doroghie tovarişci”. Păşeşte impetuos către grupul de guerrilleros:„Ola companieros! Viva revolucion!”. Tinerii guerrilleros nu-i răspund nimic şi-i întorc spatele. Mistreţeanu se apropie şi zice din nou: ”Companieros cubanos! Bien venidos! Yo soy muy… muy feliz!”.Iarăşi nu-i răspunde nimeni. Atunci Mistreţeanu rosteşte ferm, cu glas sonor: „Viva Cuba libre! Viva Romania libre!”.

Un guerrillero întoarce capul şi, uitându-se fix în ochii lui Mistreţeanu, deschide şi închide gura de vreo şapte ori, ca un peşte asfixiat. Expresia feţei lui nu arăta nimic bun. Mistreţeanu se mânie şi el şi strigă din răsputeri, ca să audă toată lumea angajamentul său revoluţionar: „Yo que me imaginaba el paraiso bajo la forma de un revolucion. Mi-am imaginat întotdeauna paradisul sub forma unei revoluţii. Bamos, compananieros! Adelante!”. Brusc toţi întorc capetele spre poet şi încep pe muţeşte să deschidă-închidă gurile şi să vânture din mâini. Unul mai vânjos îi trosneşte una senatorului peste urechi. Auzul îi revine. „Comprede rumano?”, bâiguie senatorul. „Comprende, tu-ţi morţii mă-ti!”

De-abia în acest moment poetul îşi dă seama că surzise din cauza blestematului de telefon dat lui Lică Sămădău. Acum vede mai bine şi pe tineri: cu nişte tunsori şui şi cu piersing-uri. Vrea să explice acestea, dar un potop de pumni şi picioare se abate asupra lui. Şi atunci zice ca şi predecesorul său, marele Vladimir Maiakovski, înainte de a se sinucide: „Nu trageţi, măi tovarăşi!”.

Dar „guerrilleroşii” bat în el ca-n fasole. După ce obosesc, se topesc prin barurile de pe Dorobanţi.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist 

Publicitate și alte recomandări video