Siria: context şi consecinţe (I)

Siria este, fără îndoială, cel mai fierbinte subiect al momentului la nivel internaţional. Unii merg atât de departe încât să considere că o eventuală extindere a conflictului ar putea fi chiar preludiul unei noi conflagraţii mondiale. Fără să meargă atât de departe, Vladimir Putin şi Iranul, principalii aliaţi ai regimului Assad, vorbesc despre consecinţele catastrofice ale unei intervenţii occidentale în regiune. O retorică previzibilă, explicabilă prin interesele majore ale celor în cauză legate de Siria, deşi deconcertantă dacă avem în vedere că în timp ce condamnă amestecul străin atât ruşii cât şi iranienii oferă un sprijin de amploare Damascului în plan militar, financiar, logistic şi, evident, politic. E drept că şi de partea cealaltă rebelii, un amestec eterogen de facţiuni etnice şi religioase aflate adesea şi ele în conflict – între care unele au legături strînse cu Al Qaeda -, sunt la rândul lor sprijiniţi în principal de Arabia Saudită, Qatar şi Turcia.

După evoluţiile dezamăgitoare din Irak şi după ce au văzut cum mult lăudata Primăvară Arabă tinde să înlocuiască regimuri autoritare prin altele, potenţial ostile şi periculoase, dominate de fundamentalişti islamici, criza majoră din Egipt oferă un exemplu de manual din acest punct de vedere, puterile occidentale au fost extrem de precaute în relaţia cu rebelii sirieni. Nu au lipsit, desigur, repetate condamnări declarative ale atrocităţilor comise de regimul Assad dar în plan practic sprijinul a fost mai degrabă unul limitat, axat mai ales pe asistenţă umanitară pentru refugiaţi. Două rezoluţii de condamnare a Damascului pentru atrocităţile comise împotriva populaţiei civile (în cei doi ani şi jumătate de conflict s-au înregistrat peste 100.000 de victime) propuse de occidentali Consiliului de Securitate ONU, au fost evident blocate prin veto-urile Rusiei şi Chinei. Spre deosebire de Moscova, Beijing-ul nu are neapărat legături strânse cu Assad dar nu scapă nici un prilej de a încurca Statele Unite ori de câte ori are ocazia. Iar conflictul din Siria şi programul nuclear iranian sunt două excelente ocazii în acest sens.

Cvasi-paralizia occidentală în ceea ce priveşte Siria, în ciuda faptului că în teorie un succes al rebelilor ar îndepărta de la putere un aliat important din regiune al Kremlinului, are la bază o serie de temeri majore justificate. După cum explica în urmă cu doar trei săptămâni, deci înainte de atacul chimic din 21 august împotriva unui cartier din Damasc controlat de rebelii sirieni, un fost director adjunct al CIA, Mike Morell, într-un interviu acordat The Wall Street Journal „prin consecinţele posibile, Siria este probabil cea mai importantă provocare pe plan internaţional”. „Dacă regimul se dezintegrează, Al Qaeda ar putea avea acces la arme de distrugere în masă, precum armele chimice sau cele biologie, ceea ce ar putea fi cea mai mare ameninţare penrtru securitatea Statele Unite”.

În acest context, nu e de mirare că, până în momentul atacului chimic din 21 august, pentru americani şi principalii lor aliaţi, actualul regim de la Damasc, oricât de brutal s-a dovedit acesta până în prezent, părea un rău mai mic decât o alternativă de coşmar: instaurarea unui regim islamic radical infiltrat de Al Qaeda. Probabil că aşa văd lucrurile şi în acest moment chiar dacă în paralel militează în continuare pentru o soluţie negociată, cu o nouă putere, fără Assad, dar cu elemente din structurile actuale de autoritate ale statului care să contrabalanseze influenţa grupărilor fundamentaliste islamice. Această posibilitate a devenit însă tot mai iluzorie, unul dintre motive fiind acela că Moscova nu a agreat-o. Din contra, sprijinul masiv pe care l-a acordat lui Assad împreună cu iranienii a schimbat profund dinamica conflictului astfel încât după ce la un moment dat se părea că victoria rebelilor este aproape, iată că în ultimele luni asistăm, dimpotrivă, la ascendentul trupelor guvernamentale.

Problema e că atacul chimic recent a tulburat mult apele. În fapt nu e primul atac chimic iniţiat împotriva zonelor controlate de rebeli. Serviciile secrete britanice şi americane estimează că au fost mult mai multe până acum, între 9 şi 14 astfel de acţiuni. Însă de această dată atacul a fost unul masiv şi, foarte important, a devenit imediat public. Imaginile oribile, şocante, postate pe reţelele de socializare, cele filmate la faţa locului şi transmise de BBC, CNN şi alte canale media majore internaţionale au făcut înconjurul lumii. Spre deosebire de lideri precum Vladimir Putin care în realitate nu are de dat socoteală nici Dumei şi nici opiniei publice, cei din democraţiile liberale trebuiau cumva să reacţioneze. Asta au şi făcut. Un val masiv de condamnări a venit din toate părţile, de la Washington, Londra, Paris şi Berlin. (continuarea în numărul de mâine)