Toamna se numără traseiştii

De când evenimentele din decembrie ’89 au biruit (încă se mai cercetează cine şi pe cine a biruit), schimbările de garderobă politică s-au ţinut lanţ. Din 4 în 4 ani, în lunile dinaintea alegerilor, ciclul dezgătit – spălat rufe – gătit atinge maximul: totul se face în public. La început zici că e spectacol, dar apoi, când vezi nota de plată pe buletinul de vot, îţi vine să ceri anularea lui.

Partidul Liber Schimbist, vă mai amintiţi?, a dat tonul traseismului, chiar la începutul anului 1990. Satira a rezistat numai doi ani: mica formaţiune şi-a respectat sloganul şi s-a scufundat în ceea ce astăzi este PSD. A fost doar începutul. Şi social-democraţii s-au scindat, şi liberalii s-au fărâmiţat în „aripi tinere”, doar ca să aibă de unde se strânge la loc. Epopeea liberală a continuat şi în mileniul 3: în 2006, din partidul condus atunci de Tăriceanu s-a desprins o facţiune care s-a unit cu PD, pentru ca zece ani mai târziu să se unească la loc cu PNL, cu preţul desprinderii unei alte facţiuni, de data aceasta condusă de Tăriceanu direct sub pulpana PSD.

Au existat şi partiduleţe pe care diverse personaje şi le-au creat şi care au avut mai mult sau mai puţin succes. Când era pe val (deşi oraşul nu era la fel), fostul primar Constantin Simirad a înfiinţat Partidul Moldovenilor, stârnind ironii la Bucureşti şi interesul fostului preşedinte comunist al Republicii Moldova, Vladimir Voronin. Până la urmă, PSD i-a înghiţit şi pe moldoveni (şi la propriu, şi la figurat).

La fel de fad ca regionalismul, naţionalismul românesc s-a manifestat mai degrabă în timpul meciurilor de fotbal cu Ungaria decât în politică. Lumea i-a uitat demult pe Funar şi pe Vadim – care au compromis într-atât de mult ideea unui partid naţionalist, încât şi astăzi e foarte greu de creat formaţiune cu o reală orientare naţionalistă. Partidul România Unită încearcă de doi ani să se facă auzit în această nişă, dar n-a reuşit până acum decât să-şi vadă câteva idei furate de alţii. Plagiatul rămâne la modă, mai ales că însuşi Victor Ponta a jucat la cacealma înscrierea în PRU, optând în cele din urmă pentru oferta PSD de a se ocupa de ceva la care „se pricepe”, după cum el însuşi a spus: banii românilor.

PRU a încercat aceeaşi reţetă ca şi UNPR. Ambele partide s-au înfiinţat cu doi ani înainte de alegerile parlamentare prin dezertări din PSD – UNPR în 2010, PRU în 2014. UNPR a atins apogeul la alegerile trecute, dar căderea a fost vertiginoasă, rămăşiţele sale dispărând recent în PMP. PRU e departe de a atinge anvergura UNPR, fiind concurat de o altă fărâmă desprinsă din PSD – PSRO-ul lui Mircea Geoană. Însă concurentul principal vine din afara scenei politice şi a reuşit deja să coalizeze toate partidele împotrivă-i. Uniunea Salvaţi România e ceva inedit, pentru că încă nu conţine nici politicieni, nu a deprins metehne ale clasei politice, dar nici nu are cine ştie ce priză la publicul rămas în ţară. Aşadar, acum, cu trei luni înainte de alegeri, avem o altă Mărie cu altă pălărie, nişte lupi care doar au năpârlit puţin, vot opţional şi (deja) nişte sondaje derutante. Toate acestea fac imprevizibil rezultatul scrutinului din 11 decembrie.