Trilaterala balcanică: doar o derivă diplomatică sau ceva mai mult?

Chuck Hagel, şeful Pentagonului, anunţa la mijlocul săptămânii trecute extinderea cooperării militare a Statelor Unite cu Polonia şi ţările baltice ca răspuns la agresiunea Moscovei în Crimeea. Interesant, nu se făcea nici o menţiune referitoare la flancul de sud-est al NATO, deşi acesta se află în fapt în epicentrul crizei. În plus, după cum sublinia recent "Der Spiegel", o altă ţară din regiune, Republica Moldova, era vizată direct de ceea ce săptămânalul german numea "ofensiva Moscovei de infiltrare şi destabilizare a ultimelor state pro-UE pe care ruşii le văd incluse în sfera lor de influenţă". Obiectivul imediat fiind evident acela de a împiedica Moldova şi Georgia să semneze în luna august acordul privind Parteneriatul Estic al UE convenit la Vilnius în noiembrie 2013.

Există trei posibile explicaţii: 1. e vorba doar de o scăpare, fără nici o relevanţă specială (argument care ar putea fi întărit de faptul că americanii au trimis totuşi în mod simbolic un crucişător în Marea Neagră); 2. declaraţia lui Chuck Hagel exprimă doar nişte priorităţi în materie de securitate nu diferenţe de abordare de substanţă; 3. Washingtonul are rezerve reale, chiar dacă neexprimate public, în privinţa solidităţii relaţiilor cu aliaţii NATO din Balcani şi regiunea Mării Negre. Orientarea destul de explicit pro-rusă a actualului guvern socialist de la Sofia, dar şi o erodare a încrederii în ataşamentul pro-occidental al noii puteri de la Bucureşti ar putea fi argumente în acest sens.

Ultima ipoteză are darul să ne pună serios pe gânduri în contextul crizei din Ucraina, dar nu ar trebui să ne surprindă peste măsură. Cu atât mai mult cu cât, iată, decizia lui Victor Ponta de a participa la Ruse la o întâlnire tripartită alături de Bulgaria şi Serbia nu face decât să întărească astfel de dubii, dacă ele există. În timp ce miniştrii de externe din 12 ţări din centrul şi nordul continentului (grupul de la Vişegrad ^ aşa numitul grup nordic) solicită în termeni fermi consolidarea legăturilor cu Republica Moldova şi Georgia, şi sprijinirea Kievului prin trimiterea unei misiuni de observatori UE în Ucraina, declaraţiile pe acest subiect exprimate în urma reuniunii de la Ruse sunt o simplă înşiruire de generalităţi din care lipseşte orice accent critic la adresa Moscovei. În deplin contrast avem, de cealaltă parte, poziţia exprimată de preşedinta Lituaniei, Dalia Grybauskaite, care într-o declaraţie preluată extensiv în presa românească avertiza că Rusia încearcă să redeseneze frontierele celui de-al doilea război mondial şi că ”după Ucraina va urma Republica Moldova, iar după Republica Moldova alte ţări”.

În acest moment este neclar dacă reticenţa premierului faţă de o condamnare mai explicită a agresiunii ruseşti din Ucraina se datorează confuziei din MAE, lipsei sale de experienţă şi înţelegere în materie de politică externă sau este parte a unei strategii deliberate a actualei puteri de reorientare graduală către alte azimuturi. Ultima ipoteză nu este cu totul lipsită de susţinere dacă ne reamintim declaraţiile din decembrie 2013 ale primului ministru care spunea că în 2014 trebuie să "regândim relaţiile cu Rusia" sau cele foarte recente ale noului ministru al Economiei, Constantin Niţă: "chinezii vor veni peste tot!". Ce e sigur, există destule cercuri influente apropiate de PSD cu legături privilegiate atât pe relaţia cu China (fostul şef al Securităţii, generalul Iulian Vlad, vicepreşedinte al Camerei de Comerţ Româno-Chineze, este unul dintre pionii importanţi în relaţiile comerciale cu Beijingul), cât şi pe aceea cu Rusia. La fel cum, neîndoios, serviciile secrete ruseşti sunt bine implantate şi au destui agenţi de influenţă la Bucureşti.

Însă, ca să fim oneşti, foarte probabil nu pentru a transmite acest gen de semnale s-a dus Victor Ponta la Ruse, ci mai degrabă pentru încerca să consolideze un fel de front comun balcanic (o replică la Grupul de la Visegrad, după cum se exprima premierul) în faţa criticilor severe şi repetate venite de la Bruxelles la adresa Bucureştiului şi Sofiei. Însă momentul nu putea fi unul mai prost ales din perspectiva percepţiilor Washingtonului şi a altor capitale europene importante. Asocierea atât de strânsă cu două ţări văzute drept pioni importanţi ai Moscovei în regiune (în cazul Bulgariei mai ales după venirea la putere a unui guvern socialist condus de Plamen Oresharski) nu poate fi aplaudată nicidecum în contextul celor mai încordate relaţii dintre Occident şi Kremlin din ultimii 25 de ani.

Belgradul este în acest moment cel mai important punct de sprijin al Moscovei în Balcani. Chiar dacă relaţiile dintre cele două ţări au fost în mod tradiţional excelente în perioada post-sovietică, după ce Tomaslav Nikolici a devenit preşedinte, colaborarea a devenit extrem de extinsă, pe toate planurile. "Singurul lucru la care ţin mai mult ca la Rusia este Serbia", declara Nikolici cu prilejul unei vizite oficiale în Rusia. În aceste condiţii nu e de mirare că ruşii au ajuns să deţină, prin Gazprom, o pondere dominantă în sectorul energetic al Serbiei, au împrumutat guvernul de la Belgrad cu 1 miliard de euro pentru echilibrarea bugetară şi, mai nou, se adânceşte şi cooperarea în plan militar.

Să nu uităm şi faptul că bulgarii şi cu sârbii au fost cei care au torpilat masiv proiectul Nabuco (în favoarea celui sprijinit de Rusia, Southstream) care ar fi permis o diversificare a aprovizionării cu gaze naturale a Europei. O depeşă Reuters de anul trecut făcea trimitere la un document confidenţial al guvernului de la Belgrad care conţinea o transcriere a discuţiilor dintre oficiali americani şi sârbi în care "Statele Unite atrăgeau atenţia asupra influenţei politice pe care o obţinea Moscova controlând resursele energetice în Serbia şi în întreaga regiune şi îşi exprimau rezervele faţă de beneficiile economice reale ale proiectului Southstream".

În aceste condiţii, asumarea de către România a unui format de asociere (Victor Ponta a avansat ideea Trilateralei de la Craiova) care din start pare preponderent apropiat de Rusia nu e nici pe departe semnalul pe care ar trebui să-l transmitem principalilor noştri parteneri strategici din Occident. Dacă e vorba de o gafă, atunci e regretabil şi îngrijorător amatorismul, lipsa de direcţie şi înţelegere a dinamicii geostrategice a momentului de care dă dovadă diplomaţia românească. Dacă e vorba de altceva, atunci e şi mai grav.