De-milosevizarea Balcanilor

Se apropie Pastele. Regimul Milosevici a intrat in febra mistica. Opreste unilateral actiunile militare si decide ca ajunge cu expulzarea kosovarilor. In fata unei asemenea bunavointe, Occidentul ar trebui sa inceteze la rindu-i orice intentie razboinica si sa inceapa a-i cere scuze presedintelui Milosevici. Ar urma plata unor despagubiri de razboi si recunoasterea diplomatica a legalitatii genocidului sirbesc asupra albanezilor din Kosovo. Planul Milosevici de pacificare a Balcanilor nu sufera decit de bun simt. El pare sa aiba oricum deja asentimentul tuturor slavilor balcanici, al romanilor si grecilor ortodocsi, deci a cvasi-unanimitatii popoarelor balcanice. De ce oare atunci, americanii, in special, si Occidentul, in general, continua sa creada ca pacea de tip Milosevici ii exclude exact pe cei care ii intereseaza mai mult: albanezii din Kosovo? In fond, democratia este punerea in opera a opiniei majoritatii.
Acest mister s-ar explica prin diferentele dintre sistemele de valori ale celor doua lumi: pe de o parte, valorile individuale, ale drepturilor omului, iar pe de alta, valorile colectiviste, un amestec de pasiuni etnice si religioase, cu o inclinatie patologica spre rezolvarea prin violenta a conflictelor sociale, politice si etnice. Pe scurt: de o parte, rationalism si individualism, iar, de cealalta, fundamentalism in fierbere. Aceasta explicatie nu lamureste insa de ce balcanicii privesc atit de senini drama albaneza si par atit de nelinistiti in ce priveste consecintele umane ale interventiei militare occidentale in Iugoslavia. Este mitul statului atit de puternic in Balcani? Este individul atit de putin important?
Oricum s-ar raspunde la aceste intrebari, ar trebui sa ne intrebam de asemenea cit timp si cu ce forte va considera Occidentul ca trebuie sa intervina in Balcani, respectiv, sa sprijine o pace justa in regiune, impotriva opiniilor curente ale celor mai multi balcanici? Scopul interventiei militare NATO este pacea, iar aceasta depinde de dispozitia celor doua parti aflate in conflict, albanezii si sirbii. In mod poate surprinzator pentru unii, interventia NATO nu urmareste nici obtinerea de cistiguri teritoriale, nici altele strategice sau economice. Dupa esecul eforturilor de pacificare interna a autoritatilor iugoslave si refuzul unilateral al partii sirbe de a semna tratatul de la Rambuillet, recursul la forta din partea NATO a devenit inevitabil.
Nu putem sti, in actuala conjunctura, cit va dura interventia militara si daca ea va aduce cu adevarat pacea in Balcani. Cu fiecare zi de operatiuni, lucrurile par sa se complice si mai mult. Doua tipuri de probleme se pot pune in acest moment: este oare de conceput o intelegere intre albanezi si sirbi pe termen lung si care sa mentina Iugoslavia intacta si sa nu ameninte apoi stabilitatea intregii regiuni? Cu cine trebuie sa se discute si care este cel mai bun limbaj pacificator? Nimeni nu poate raspunde acum la prima intrebarea, dar in ce priveste cea de-a doua orice pronostic pare sa dea dureri de cap atit de mari incit este mai bine sa nu ne gindim la ea. Aceasta nu inseamna insa ca nu exista.
Este aproape limpede ca Milosevici nu va ceda de buna voie; el n-are nici un interes pentru o intelegere de pace serioasa; este posibil ca el sa incerce manipularea liderului moderat, Ibrahim Rugova pentru a pune in actiune un plan de autonomie restrinsa a Kosovoului, sub protectia tancurilor sirbesti. Pe linga ca este imoral, acest proiect este neviabil, caci n-ar duce la o stabilitate reala. In acelasi timp, interventia aeriana NATO nu va putea dura la infinit, iar o interventie terestra pare improbabila. Prin urmare, va trebui cautat un partener de dialog din partea sirbilor. Milosevici pare a fi singurul politician de la Belgrad care are capacitatea de a negocia o intelegere cu Occidentul. Dar Milosevici este compromis in fata lumii civilizate dupa crimele din Kosovo. El ar trebui mai curind judecat de un tribunal international. Pe de alta parte, pozitia lui in politica iugoslava s-ar putea brusc schimba daca va accepta un tratat de pace, de tip Rambuillet sau mai rau.
Acest cerc vicios va face ca, in mod aproape cert, actuala criza din Balcani sa se prelungeasca mult timp. Este, de aceea, timpul ca balcanicii insisi sa se gindeasca la o solutie de pace. Este vorba in primul rind de cautiunea morala acordata regimului Milosevici, care intareste pozitia in interior a acestuia. Apropierea de cauza albaneza si separarea de fundamentalismul sirbesc vor fi, probabil, principalele gesturi care pot aduce stabilitate in Balcani. Un Milosevici complet izolat in Balcani ii va putea obliga pe sirbi sa-si reconsidere sprijinul fata de actuala linie oficiala. Ca niciodata, pacea se afla in miinile oamenilor obisnuiti. (Florea IONCIOAIA)