Delirul sindicalist

Noi trebuie sa jucam rolul ciinelui de paza, sa latram pentru ca reforma sa se faca, pentru ca interesele oamenilor sa fie aparate. Clasa politica este corupta, Guvernul, incompetent. Noi sintem societatea civila. Sindicatele, si nu partidele ii reprezinta cu adevarat pe oameni. Acestea sint propozitiile cheie in discursul oricarui lider de mare centrala sindicala. Liderii sindicali nu par a se stingheri sa umble si sa dea verdicte in domenii dintre cele mai diverse. Sufera de delir de competenta si moralitate si acest fapt le da energie. Au renuntat la a mai fi simpli purtatori de cuvint ai sindicalistilor si au imbracat haina stralucitoare a Tribunului. Se pricep intr-ale guvernarii, stiu cum sta situatiunea si cum ar trebui sa stea, arunca anatema pe clasa politica si tin discursuri inflacarate despre drepturile incalcate ale clasei muncitoare. Sint neinduplecati, coltosi, se joaca de-a sfirsitul rabdarii si rinjesc a smecherie atoatestiutoare. Ridica pumnul, amenintind cu greva generala si arata aiurea spre milioanele de oameni pe care le-ar reprezenta.
Pentru cei care tin la precizia cuvintelor, liderii sindicali de la noi nu mai sint reprezentantii "miscarii sindicale", ci se fac agentii "sindicalismului". Sindicalismul este un "ism" si semnifica deplasarea organizatiilor profesionale inspre politica. Istoriceste vorbind, aceasta deplasare se produce in Europa la sfirsitul veacului trecut, sub influenta anarhismului si socialismului. Atunci, sindicatele nu se mai multumesc a fi simple curele de transmisie intre muncitori si patronat si revendica dreptul de a gestiona bunurile pe care le creeaza si de a administra viata oamenilor pe care ii reprezinta. In Occident, sindicalismul si-a dat obstescul sfirsit dupa al doilea razboi mondial. La noi, in schimb, inapoierea economica si hiatusul comunist fac ca sindicalismul sa-si traiasca maturitatea abia acum. In ultimele luni vedem nu numai ca sindicatele romanesti sint articulate politic, ci si ca ele revendica o mai mare legitimitate politica decit partidele si politicienii.
Argumentul forte al liderilor sindicali este forta de reprezentare, adica numarul mare al celor care se afla sub umbrela sindicala. Dar ceea ce trebuie spus transant este ca liderii de sindicat abuzeaza de termenul "reprezentare" si il folosesc in mod iresponsabil. Iata demonstratia.
a. Edmund Burke face o distinctie fundamentala intre delegare si reprezentare. Englezul scria, acum doua secole, ca un delegat doar oglindeste si transmite punctele de vedere ale alegatorilor, in timp ce unui reprezentant i se cere sa judece in concordanta cu propria constiinta. In Romania, functia constitutionala a sindicatelor, prescrisa de articolul 9 din Constitutie, este sa actioneze in temeiul unei delegari din partea salariatilor. Prin urmare, liderii de sindicat nu au a actiona si vorbi decit in limitele problemelor tehnice (profesionale, economice si sociale) ale sindicalistilor. Daca spun ca Guvernul este prost sau ca politicienii sint venali, ei nu pot invoca autoritatea reprezentarii, pentru ca nu acesta este rostul functiei lor.
b. Decurgind din cele spuse mai sus, rezulta ca liderii sindicali revendica o legitimitate de tip politic. Si nu au nici un drept sa o faca. Intr-un sistem democratic, inclusiv in Romania, functia de reprezentare a electoratului este detinuta de partide. Puterea de decizie in privinta mersului tarii apartine partidelor, in cadrul institutiilor statului, si nu unor structuri corporative de tipul sindicatelor.
c. Centralele sindicale sint formate din peste 10.000 de sindicate mai mici. In aceasta nebuloasa, este evident ca nu exista control perfect asupra alegerii liderilor si luarii deciziilor. In sindicate, mai mult decit in oricare alte organizatii, actioneaza "legea de fier a oligarhiei" de care vorbea sociologul Robert Michels. Deci, legimitatea liderilor in interiorul organizatiilor lor este cu mult mai mica decit cea clamata. Cu atit mai putin au dreptul capii sindicatelor sa se prezinte ca lideri nationali. Activitatea lor nu se afla sub control public si nici responsabilitatea lor nu este publica. Apoi, nu trebuie sa uitam ca, in conformitate cu sondajele, doar 22% din populatia Romaniei are incredere in sindicate. Iar sindicatele care s-au transformat in partide au obtinut la alegeri sub 1% din voturi.
d. Sindicatele nu au cum sa reprezinte societatea civila. In orice stat democratic, societatea civila ii apara pe cetateni in fata statului. Sindicatele sint expresia economiei de stat care reprezinta in prezent in jur de 80% din economia Romaniei. Revendicarile sindicatelor, acum, in pragul declansarii grevei generale, vor avea ca efect, daca vor fi satisfacute, intarirea statului in detrimentul economiei de piata (asa cum spune Constitutia, la articolul 134/1, ca ar fi economia Romaniei).
e. Asa cum observa de curind Horia Patapievici, pentru ca responsabilitatea liderului sindical este angajata numai fata de cei care il voteaza la conducerea sindicatului, el nu va resimti nici o responsabilitate institutionala fata de alti salariati, ale caror drepturi vor fi afectate prin faptul ca transferul de avantaje in dreptul unor bugetari, diminueaza, in conditiile actuale de pauperitate, drepturile celorlalti. Patapievici mai afirma ca liderul sindical, urmarind sa impuna cu orice pret revendicarile sindicatului sau, se simte cu atit mai putin responsabil fata de mersul global al economiei.
Expunerea acestor argumente ar trebui sa impuna ideea ca liderii sindicali practica impostura. Ei nu ar trebui sa fie ceea ce sint. Cultivind betia de roluri, sarind pirleazul inspre politica, ei isi pregatesc in fapt terenul pentru a intra in politica. (Adrian CIOFLANCA)
Isprava normala a lui Scott Gibbs
Parca niciodata, Turneul celor 5 Natiuni, traditionala competitie a rugbiului european, care acopera elita britanica, plus intrusa Franta, nu a avut un final atit de tensionat. Inaintea ultimei runde, dupa victoria Angliei in fata Frantei, nimic nu parea sa clinteasca laurii victoriei de pe fruntile tesite ale englezilor. Intr-adevar, Anglia avea nevoie de victorie in partida cu Tara Galilor, chiar pe "Wembley", in timp ce scotienii, singurii care ar mai fi avut sanse teoretice, infruntau, la Paris, orgoliul nemasurat al Frantei. Doua surprize, enorme surprize, trebuiau sa se produca pentru ca invingatoarea turneului sa nu fie Anglia. Si totusi, lumea sportului, gaseste din cind in cind ocazia sa demonstreze ca mai exista pe lume fair-play. Primul soc s-a produs simbata: Scotia, echipa care, dupa mentalitatea nostra romaneasca, n-ar fi avut la ce spera, si-a luat rolul si sperantele in serios, jumulind cocosul galic, cu pene cu tot, chiar pe "Stade de France", arena care a adus triumful lui Zidane in fata zeilor brazilieni, la neuitata "Coupe du Monde" a fotbalului. Si nu trecuse decit un an, de la "masacrul de la Edinburg", cind francezii triumfau la un scor incredibil in fata "cimpoiesilor": 51-16! Cu dirzenia lor caracteristica, impotriva unui public plin de ostilitate, cei care erau cotati ca pretendenti la "lingura de lemn" a turneului au reusit sa invinga fara drept de apel pe cea care parea a fi favorita tuturor. Numai pentru o asemenea isprava, scotienii lui Leslie si Tait ar fi meritat toate onorurile. Din nefericire pentru ei, cununa de lauri era, in proportie de 90%, a englezilor. Si asta pentru ca "leii" nu aveau cum sa rateze o banala victorie in fata Tarii Galilor. Lucrurile pareau sa se desfasoare conform graficului, in ciuda furtunii scotiene de simbata. Cu toata ambitia lor, de neinteles pentru unii, galezii erau condusi cu sase puncte diferenta, la un minut de marea incoronare a Albionului. Pesemne ca jucatorii englezi se si gindeau la banchetul victoriei, ca altfel nu se explica faptul ca l-au lasat liber ca pasarea cerului pe Gibbs. "Ce-o mai fi vrind si asta?", s-au intrebat ei, dar n-au mai avut timp de raspunsuri, fiindca mingea ajunsese deja in terenul de tinta. Mai raminea, desigur, sansa ratarii transformarii, dar cind e vorba sa se aleaga praful, n-ai ce face. Neil Jenkins a trimis balonul printre buturi si Anglia a pierdut, in citeva secunde, un trofeu in cinstea caruia comandase deja sampania. Si daca exista un zeu al rugbistilor, el a rasplatit incapatinarea scotienilor de a lupta pina la ultima sansa.
Considerata, cu indulgenta, ca avind a treia sansa, echipa Scotiei a cistigat trofeul, datorita dirzeniei si a unei neglijente colective de citeva clipe a jucatorilor englezi.
Privit de la mii de kilometri, acest final de competitie ne sugereaza noua, romanilor, obisnuiti cu mentalitatea autohtona, ca acest om al destinului numit Gibbs ar merita un premiu fair-play. Ne miram ce i-o fi casunat galezului, atit de vecin cu Anglia, ca sa incurce niste treburi, asa cum ne-am mirat de frenezia atacantilor de la Astra Ploiesti, intr-un meci de campionat, cu Dinamo, din care n-ar fi avut nimic (din punct de vedere sportiv) de cistigat sau pierdut. Dar dinamovistii au cistigat, pina la urma, la Ploiesti si noua, celor familiarizati cu blaturile din fotbal, ni se pare ca a fost o regie perfecta.
Dar, in Insulele Britanice, nu se va acorda nici un premiu fair-play pentru galezul Gibbs, pentru ca isprava sa se inscrie in limitele normalului. Nici un rugbist englez nu-i va purta pica si nici nu se va gindi la conotatii perverse, chiar daca prenumele lui Gibbs (Scott) inseamna "scotian". Cam asta e diferenta, cel putin in sport, intre Romania si tarile civilizate! (Nicolae GRECU)