Directia pentru Protectia Directoarelor

Copii institutionalizati, scheletici, flaminzi, si directori de case de copii care se pling ca nu au bani din ce sa plateasca alimentele, energia termica, cea electrica sau apa. Constructii modeste, aproape in ruine, mizere, sarace din punctul de vedere al dotarii. Aceasta este imaginea devenita "clasica" atunci cind este vorba despre casele de copii sau chiar despre copii care sint in grija statului, de la Iasi sau de oriunde in tara. In spatele acestei imagini, insa, se ascund directorii Directiei pentru Protectia Copilului. Si mai mult decit a se ascunde, chiar creeaza realitatea descrisa de aceasta imagine, marindu-si in proportii astronomice salariile si lasind in saracie si mizerie sute de copii.
Chiar daca in toata aceasta situatie sint implicati copii care traiesc in mizerie, aici nu poate fi vorba de sentimentalisme ieftine, de lacrimi varsate pentru cei care sufereau de foame. Nu e vorba de revolta impotriva unor persoane care au folosit in mod ilicit bani din credite pentru a-si mari salariile, aducindu-le la cote astronomice. Este vorba despre administrare, despre calitatea acesteia si despre responsabilitate. Este vorba despre responsabilitatea fostului presedinte al Consiliului Judetean, Liviu Antonesei, dar si a actualului, Vladimir Tanasoiu. Primul este responsabil, conform chiar expertilor financiari care au descoperit deturnarea de fonduri, de semnatura care a supervizat si oficializat salariile uriase, iar cel de al doilea este responsabil de faptul ca a conservat, chiar si prin ignoranta, starea de lucruri de la Directia pentru Protectia Copilului. Si mai este vorba despre sefa Directiei pentru Protectia Copilului, transformata in Directie pentru protectia Directoarelor, de directoarele adjuncte si de ceilalti slujbasi bugetari care si-au facut salarii de 1500 de dolari, de 1400 sau 700. Este vorba despre responsabilitatea celor care sint in drept de a recupera sumele uriase "investite" in bunastarea unor directoare.
Si mai este vorba despre constiinta celor care au folosit creditele pentru plata utilitatilor in folos personal. Acum, odata descoperite, aceste persoane ar trebui sa aiba suficient de mult bun simt incit sa demisioneze. Sau, in cazul in care nu au un astfel de bun simt, sa fie demise. (Sergiu Ungureanu)
Revolutia iraniana isi devora nepotii
Islamul are frontierele insingerate. Dupa ultimele evenimente din Iran, aceasta formula trebuie revizuita. In general, sistemele politice fondate pe baza valorilor islamice n-au cunoscut acest tip de crize, specifice mai curind regimurilor liberale occidentale, detestate in tari ca Iran. Iata insa ca nici islamul nu are raspuns la toate problemele unei societati. Este regimul islamic in criza? Ce importanta poate avea acest fapt asupra lumii islamice?
Revolutia iraniana este considerata modelul revolutiei islamice, iar republica islamica instaurata in urma acesteia tipul canonic de stat islamic functional. Miscarile islamiste radicale din Egipt, Algeria, Tunisia, dar si Turcia sau Arabia Saudita au gasit in Iran, un exemplu, si, uneori, o generoasa baza de antrenament. Dupa valul miscarilor seculare de inspiratie nasseriana, in mare avint prin anii ’60, lumea islamica si-a regasit in integrismul ayatolahului Khomeini si a urmasilor sai un model de succes. In timp ce calea seculara institutionalizata in tari ca Algeria, Egip, Siria, Irak, ca sa nu mai vorbim de Turcia, parea vulnerabila si depasita, miscarea islamista de tip iranian era intr-o expansiune continua. Revolta studentilor din Teheran schimba ceva din aceasta imagine. Principalele conflicte din lumea islamica de astazi privesc in general dorinta radicalilor islamici de a instaura un regim politic in stricta conformitate cu valorile islamice. Rareori, insa, odata institutionalizat regimul islamic a fost atit de drastic pus in discutie, fie pentru ca gruparile liberale sint indeobste foarte slabe, fie pentru ca teroarea politica este inimaginabila. Faptul ca o asemenea revolta a fost posibila se explica prin situatia specifica in care se afla Iranul, o societate inchisa, dar fara a fi propriu-zis un stat totalitar. In Iran se respecta proprietatea, cel putin sub anumite forme, dreptul la calatorie, exista alegeri relativ libere, o anumita libertate a cuvintului, chiar mai mare decit in tari recunoscute ca fiind pro-occidentale, cum este Arabia Saudita. Miscarea studentilor a profitat de acest spatiu de libertate.
In acelasi timp, toate acestea devin inoperante atunci cind este vorba de religie si de activistii acesteia. Nu intimplator situatia de acum a Iranului a fost comparata cu aceea a statelor comuniste in epoca Gorbaciov sau a Chinei inainte de Tien an Men. Intr-un stat in care poti fi oricind condamnat pentru complot impotriva regimului sau pentru spionaj, siguranta persoanei si dreptul la proprietate n-au mare importanta. De asemenea, atit timp cit casta religioasa controleaza principalele pirghii ale statului, orice renovatie politica reala este greu de asteptat. Ales prin vot universal, presedintele considerat reformator Mohamed Khatamy este paralizat in actiunea sa de atotputernicia nomenclaturii clericale.
Se pot imagina mai multe scenarii posibile de iesire din aceasta criza, de la unul catastrofist, de tip afgan, la altul optimist, dupa care elita politico- religioasa de la Teheran va intelege semnalul dat de studenti si va incerca o liberalizare treptata a regimului. Mai sigura va fi insa un al treilea: miscarea studentilor va fi dur reprimata, iar mandarinii regimului vor incerca sa creeze un conflict in interiorul populatiei iraniene, intre mediile instruite si cele populare, pentru a le controla mai bine si pentru a atenua criza de legitimitate a regimului.
Este oare posibila liberalizarea regimului iranian? Revolutia iraniana care a dus la inlaturarea regimului sahului, pro-american a incercat sa ofere o alternativa la modelul de inspiratie occidentala pe care incerca sa-l propuna regimul sahului, mai cu seama fata de generalizarea coruptiei, tendinta de secularizare, de polarizare sociala si fata de prabusirea comunitatii traditionale. Efectele unui capitalism periferic, "de bazar", cum i s-a spus, proasta functionare a unor regimuri politice pseudo-liberale, dominate de o aristrocratie militaro-gentilica, ca si forta castei preotesti, care a mobilizat opinia publica impotriva sahului au favorizat insurgenta islamista. Este greu de spus daca acest ethos s-a rarefiat, astazi, la douazeci de ani de la momentul revolutiei.
Probabil ca orice reformare a regimului iranian nu va putea atinge caracterul islamic al statului. Aceasta va permite insa mentinerea pozitiei castei clericale si va bloca astfel reformarea reala a sistemului. Mondializarea, nevoia naturala de libertate, seductiile societatii de consum vor presa insa elita conducatoare sa faca fata unor probleme tot mai grele. Se stie ca Iranul detine mari rezerve de petrol, dar economia ei este in suferinta ca urmare a boicotului american si a lipsei de investitii straine. Este o traditie in Asia ca dezvoltarea economica sa se produca in contratimp cu liberalizarea politica. Dar, exista un punct in care cele doua devin incompatibile. Probabil, Iranul n-a atins inca aceasta limita.
Deocamdata, dupa cum se vede, Iranul nu este pregatit sa faca fata unei crize politice serioase. Legitimitatea regimului se bazeaza pe ideea de consens in jurul preceptelor islamice. Atunci cind acest consens este amenintat, autoritatile isi ies din minti si sint gata la orice. (Florea IONCIOAIA)