Caută 
4 MIN
Intr-un interviu acordat acum doi ani "Ziarului de Iasi", Mircea Miclea, pe atunci ministru al Educatiei, enunta problemele cu care se confrunta scoala romaneasca si ce trebuie facut pentru ca lucrurile sa se schimbe. Mult asteptata reforma inceputa in 1999 de predecesorul Andrei Marga si intrerupta de ministrii pesedisti ce i-au urmat parea sa fie reluata. Numai ca peste citeva luni ministrul demisiona, in semn de protest fata de bugetul alocat educatiei, iar acum, dupa doi ani, constatam ca masurile anuntate ca "stringente" de Mircea Miclea sint in continuare in categoria proiectelor, unele amenintate inca de incertitudini sau de presiunea sindicala. Ma refer in special la desfiintarea titularizarii ca forma unica de angajare, dar, totodata, si la finantarea unitatilor in functie de numarul de elevi, reforma bacalaureatului, ierarhizarea scolilor si universitatilor dupa criterii de calitate (mergind pina la disparitia celor necompetitive), generalizarea taxelor de studii etc. Toate masurile enumerate atunci sint si acum fie la faza de pilotare, fie in curs de aplicare. Iar despre proiectul bacalaureatului international si fexibil, Mihail Hardau ori n-a auzit, ori nu-si mai aduce aminte.
Actualul ministru al Educatiei "danseaza" reforma in pas de tango: cele trei proiecte de acte normative supuse dezbaterii publice, legile invatamintului preuniversitar si universitar, precum si statutul personalului didactic, la care doresc sa ma refer in continuare, sint, indiscutabil, un pas inainte. Pe de alta parte, insa, unele prevederi ale lor sint contradictorii. Altele par lipsite de solutii, dar si de viziune. Iar altele sint contestate de sindicate si de varii categorii rezistente la schimbare. Sint aceleasi motive pentru care in educatia «prioritate nationala» inca se mai vorbeste despre mult asteptata reforma.
Sigur, multe dintre ideile proaspetelor legi sint generoase: se preconizeaza o politica de sustinere a invatamintului rural, prin atragerea tinerilor spre o cariera didactica la tara cu ajutoare pentru locuinte; amenzile acordate parintilor pentru nefrecventarea scolii de catre copii se inscriu intr-o politica de reducere a abandonului. Sint salutare si prevederile ce cresc exigenta la angajarea in universitati, si cele privind liberalizarea studiului religiei in scoala s.a.m.d.
Pe de alta parte, unele reglementari prevazute de aceste legi sint atit de generoase, incit se pune problema fezabilitatii lor. Restructurarea invatamintului obligatoriu, prin introducerea educatiei timpurii, largirea la sase ani a scolii primare, decalarea cu un an a gimnaziului (clasele VI-IX), ridica problema spatiilor de invatamint si genereaza perturbari serioase la nivelul normelor didactice. Motive pentru care un proiect similar al "scolaritei guvernului Nastase", Ecaterina Andronescu, a ramas pina acum incuiat in sertar. Tot legea invatamintului preuniversitar stabileste desfiintarea testelor nationale, urmind sa se introduca alte forme de admitere in liceu – o solutie fiind tezele cu subiect unic. Ne putem insa intreba in ce masura va fi aceasta garantia unei selectii macar la fel de obiectiva ca cea actuala, atit timp cit nu exista inca un sistem standardizat de notare a elevilor (alt proiect de reforma invocat de mai toti ministrii drept indispensabil si apoi cazut in uitare).
Legile contin contradictii la citeva din aspectele esentiale. Spre exemplu, daca legea invatamintului superior stabileste ca functiile de conducere – de la sef de catedra la rector – se ocupa printr-un concurs care sa testeze performanta manageriala, statutul personalului didactic mentine si alegerile prin vot secret, piramidal. Daca legea invatamintului preuniversitar reglementeaza desfiintarea titularizarii in invatamint, astfel incit fiecare scoala sa isi elaboreze propriile reguli de angajare a personalului, statutul cadrelor didactice proclama in continuare rangul de "titular". In cazul in care ar avea loc, cele doua prevederi ale legii ar modifica radical perceptia asupra conceptelor de performanta si competitivitate in interiorul sistemului. Criteriul capacitatii manageriale l-ar inlocui pe cel al popularitatii si influentei de grup la ocuparea functiilor academice. Iar prin desfiintarea titularizarii s-ar pune punct unui sistem uniformizator si centralist: profesorul nu ar mai fi doar unul din turma, ci ar dobindi personalitate; asa cum scolile isi vor crea standarde de performanta si politici de recrutare proprii, care le vor conferi in timp un brand.
Este insa anevoios ca lucrurile sa se schimbe. Conceptiei manageriale i se opune inca destul de puternic suprematia reputatiei academice. In invatamintul preuniversitar, mentinerea titularizarii are cei mai buni avocati in liderii sindicali. Motivind ca ii apara pe profesori de perspectiva (greu credibila, daca discutam cu argumente) a concedierilor abuzive de catre directorii de scoli, sindicatele isi sustin de fapt propria lor cauza, intrucit sistemul centralist este si sursa lor de putere.
Proiectele de legi se afla acum in dezbatere publica. Exista doua posibilitati in ce priveste adoptarea lor in forma finala. Varianta ideala este ca Ministerul Educatiei sa isi insuseasca critic obiectiile din mediul didactic preuniversitar si academic, respingind presiunile grupurilor ce se opun schimbarii. A doua optiune este cea cu care ne-am obisnuit de ani buni, si nu doar in educatie: ajustarea legilor pina la forma la care ele nu mai pot sa schimbe nimic. Ci doar sa proclame o intentie si sa consfinteasca acelasi statu-quo.
