Intre badarania politica de Bucuresti si ipocrizia de Bruxelles

Aseara, la Lisabona, Jose Manuel Barroso a pus punct final epopeii desemnarii unui comisar european de catre Romania, acceptind nominalizarea lui Leonard Orban, propus de premierul Tariceanu dupa episodul nu doar confuz, ci si extrem de neplacut in care primul candidat, Varujan Vosganian, a trebuit sa se retraga pentru a permite iesirea dintr-un impas stinjenitor pentru toata lumea, si la Bruxelles si la Bucuresti. Mai ales ca intimplarea cu pricina intrase deja periculos de mult in atentia presei internationale. Desi la conferinta de presa saptaminala a Comisiei Europene purtatorul de cuvint al acesteia a refuzat cu obstinatie sa furnizeze orice fel de detalii, faptul ca dl. Barroso a ales sa anunte public, inca de joi, acceptarea candidaturii bulgaroaicei Meglena Kuneva, fara a mai astepta reglarea diferendelor cu Bucurestiul pe aceasta tema, trimitea un semnal mai mult decit explicit in tara: senatorul liberal nu era acceptabil pentru pozitia de comisar european.
Dar ce ramine, daca tragem linia? Am depasit scandalul sau acesta va avea consecinte pe termen mai lung in peisajul UE? Tot acest sir de intimplari care au frizat adesea penibilul ar trebui sa ne puna pe ginduri, pentru ca ofera o radiografie deconcertant de suparatoare a unei realitati deloc apetisante si din Romania, dar si din Uniunea Europeana. Exista, din acest punct de vedere, cel putin trei invataminte importante la care ar trebui sa reflectam daca chiar dorim sa intelegem sensul evolutiilor din jurul nostru.
Prima e aceea ca oameni politici de virf de la Bucuresti nu au deloc habar de regulile si de realitatile politice de la Bruxelles. Indiferent cine a intrat in acest joc de contre contraproductiv, e limpede ca, asa cum imi marturisea o jurnalista cu state vechi in capitala Europei, ideea de a-ti regla conturile din tara prin intermediul lui Jose Manuel Barroso a fost una dintre cele mai nefericite cu putinta. Declaratiile dure la adresa lui Varujan Vosganian facute de vicepresedintii grupului socialist din Parlamentul European, Wiersma si Swoboda, care au avut loc, deloc intimplator, exact inaintea intilnirii acestuia cu presedintele Comisiei Europene, nu au venit din cer. Au fost alimentate de cercurile PSD din tara. Ba chiar a aparut in discutie numele lui Adrian Severin. Numai ca tot acest bilci a fost receptat foarte prost de oficialii de la Bruxelles.
Al doilea element de subliniat in acelasi context e acela ca numele lui Varujan Vosganian nu trebuia aruncat public pe piata inainte ca liberalii sa fi testat reactia la aceasta propunere a liderilor principalelor grupuri politice din Parlamentul European, pentru ca, lucru bine cunoscut la Bruxelles, presedintele Barroso nu era deloc dispus sa fie din nou umilit prin respingerea propunerii inaintate Parlamentului European, asa cum patise in doua rinduri la inceputul mandatului sau. O astfel de formula de contacte discrete ar fi evitat situatia stinjenitoare in care a fost pus, in mod pina la urma nemeritat, Varujan Vosganian, dar in care a fost pusa si tara in ansamblu.
A doua lectie vine in continuarea celor spuse mai sus. S-a tot vorbit de „profilul corect” pentru aspirantul la demnitatea de comisar european. Si unii gazetari, dar si presedintele Basescu au mentionat faptul ca Varujan Vosganian nu se incadra in acest profil. Si, din pacate, aveau dreptate. Din pacate, pentru ca uriasa birocratie de la Bruxelles nu agreeaza defel oamenii cu convingeri puternice, capabili sa exprime opinii transante. Un personaj ca Varujan Vosganian, direct si colorat, nu rareori sclipitor, cu toate pacatele sale, nu se incadra deloc in acest portret robot. Un inalt oficial european imi spunea cu putin timp in urma, intr-o discutie informala, ca Europa nu are nevoie de lideri charismatici, de viziune, si chiar nici de dezbateri, ci de o birocratie eficienta, care sa o fereasca de crize si de initiative aventuroase. Asa intelegem mai bine ce vor sa spuna acei parlamentari europeni care in aceste zile vorbeau sforaitor de necesitatea ca noul comisar european sa fie un bun cunoscator al problematicii europene, ca si cind solutiile pentru problemele majore cu care se confrunta continentul ti-ar veni automat in minte doar dupa ce ai parcurs constiincios zecile de mii de pagini de reglementari si directive europene. Altfel spus, exact atunci cind Uniunea Europeana are nevoie de o ruptura – la urma urmei, mandatul Barroso a fost declarat de la inceput drept unul al reformei si al stimularii competitivitatii continentale in plan economic – ni se explica pedant ca e nevoie in continuare de birocrati cuminti si predictibili.
E o opinie larg impartasita in intreg sistemul institutional al UE, o uriasa masinarie cu zeci de mii de oameni care penalizeaza sever orice opinii care depasesc granitele „corectitudinii politice”. Problema e ca acest deficit de viziune nu are sanse sa ofere solutii crizei de competitivitate, pe care o acuza masiv multe state din vechea Europa puse in dificultate de presiunea economiei globale, si nici oboselii acute pe care o acuza societatile occidentale din care reperele morale traditionale au disparut aproape cu desavirsire.
Pe de alta parte, o buna parte din acest discurs e ipocrizie curata. E vorba de ideea ca persoanele numite in pozitiile de comisari trebuie sa se rupa cu totul si de tara care i-a propus, si de grupul politic din care fac parte. Or, chiar daca, formal, pe hirtie, lucrurile asa stau, in realitate situatia e complet diferita. Altfel nu s-ar da in culise batalii acerbe intre statele membre pentru desemnarea directorilor generali si nici nu s-ar mai plinge liderii socialisti Wiersma si Swoboda, chiar in declaratia in care il ataca pe Varujan Vosganian, ca prin numirea acestuia si a Meglenei Kuneva s-ar dezechilibra ideologic catre dreapta componenta Comisiei Europene.
In fine, o a treia lectie de retinut tine de tot ceea ce s-a intimplat in spatiul public in aceste ultime zile cu trimitere la senatorul liberal. Indiferent daca ne place sau nu Varujan Vosganian, daca e sau nu potrivit „profilului dezirabil pentru UE”, e absolut incalificabila montarea unei campanii de dezinformare de amploarea si murdaria celei la care el a fost supus. Mai ales ca, din pacate, nu e un caz izolat. A devenit o practica comuna minjirea publica a persoanelor incomode pentru un grup politic sau pentru unul de afaceri de coniventa, cu canale media gata sa se antreneze intr-un astfel de joc fie din interes, fie din incompetenta profesionala. In acest stil, nu e de mirare ca tot mai putine persoane capabile sint dispuse sa accepte nominalizarea in posturi publice de raspundere. E suficient sa ne aducem aminte de atacurile artificiale, la fel de murdare, montate impotriva Monicai Macovei. Din nenorocire, nota de plata o suportam cu totii. E si acesta un factor la care ar trebui sa reflectam atunci cind ne plingem de calitatea clasei politice autohtone sau de aceea a inaltilor demnitari publici de care avem parte.