Minerul colectiv

Cu promptitudinea cu care ne-a obisnuit, Partidul Democrat a anuntat public, intr-un moment in care victoria jandarmilor in "batalia de la Stoenesti" era singurul obiect de discutie, ca va propune, pentru asigurarea pacii sociale, amnistierea minerilor care au participat la mineriada din ianuarie. Propunerea democratilor, materializata deja intr-un proiect de lege depus la Senat, a primit destule semnale favorabile din lumea politica. Argumentatia sustinatorilor proiectului – printre care se afla si ministrul de Interne, Constantin Dudu Ionescu, cel care a provocat deja valuri cerind amnistierea militarilor care au participat la evenimentele singeroase din decembrie 1989 – este destul de simpla. Ei spun ca minerii au fost manipulati de liderii de sindicat, care au profitat de mizeria materiala a ortacilor pentru a-i atrage intr-o aventura straina de ei. Responsabilitatea este deci a liderilor care au incitat multimea si au organizat violentul mars spre Bucuresti si nu a plebeului, parte a multimii care a atacat barajele de jandarmi.
Din punct de vedere juridic este greu de operat cu un asemenea argument. Nu se poate ca o vina care se stabileste individual sa fie suspendata prin participarea individului la o multime. Principial, ar fi cu totul periculos sa fie legitimata iresponsabilitatea morala a unei multimi violente si impunitatea participantului la actiunea unei astfel de multimi. Ar fi un indemn indirect ca un cetatean sa caute sa-si rezolve problemele prin intermediul unor corporatii care isi pot permite sa foloseasca mijloace nelegale de actiune. Apoi, din punct de vedere etic, viziunea partizanilor amnistiei este scandaloasa. In viziunea lor, minerul este considerat un obiect manipulabil, depersonalizat prin includerea intr-o structura corporativa de felul Ligii sindicatelor miniere si lipsit de vointa proprie si deci de responsabilitate.
Si totusi, politic vorbind, propunerea PD este rezonabila. Tine de bunul simt constatarea ca multimile pot fi impinse in greseala prin manipulare. Nimeni nu neaga, in contextul Vaii Jiului, charisma lui Miron Cozma. "Charisma este intotdeauna o forta revolutionara", observa politologul american Ken Jowitt. Acesta a formulat una dintre cele mai bune definitii ale charismei, deosebind un lider popular de unul charismatic: "Un lider popular te face sa te simti bine in legatura propria-ti identitate. Un lider charismatic iti cere sa-ti sacrifici identitatea in favoarea identitatii lui, despre care ti se spune ca e superioara. Acum, charisma are tendinta sa apara in situatii de dezorganizare. Charisma apare cind un grup de oameni nu-si mai poate mentine simtul propriei identitati. Atunci teama lor devine o psihoza sociala". Avem aici o excelenta sinteza a ceea ce s-a intimplat in Valea Jiului. Purtatori de citiva ani ai unui stigmat colectiv, amenintati acum cu pierderea locurilor de munca si cu dezintegrarea comunitatii in care si-au cistigat statutul social, minerii au coagulat intr-un monolit a carui identitate si energie a fost delegata unui personaj – Miron Cozma – care parea garantul identitatii organice a comunitatii din Valea Jiului. Din acest motiv, minerul este in primul rind un personaj colectiv.
Propunerea democratilor este rezonabila si pentru ca exista precedente istorice care arata ca amnistia are efect de terapeutica sociala. Acest efect poate fi probat in primul rind pentru America de Sud. Aici, in Argentina si Chile, dupa abolirea dictaturilor de dupa al doilea razboi mondial, au fost date legi de amnistiere a crimelor militarilor angajati in apararea regimurilor dictatoriale. Analistii considera ca reconcilierea adusa de amnistie a usurat drumul celor doua tari spre democratie. Exista si un exemplu invers si de mai mari proportii. Istoricii sint unanimi in a spune ca frustrarea germanilor nascuta din culpabilizarea colectiva produsa prin textul pacii de la Versailles, de dupa primul razboi mondial, a fost una din cauzele care a asigurat ascensiunea lui Hitler. Si totusi, in spatiul european nu intilnim cazuri spectaculoase de amnistii colective. Se pare ca Romania este condamnata sa fie originala. (Adrian CIOFLANCA)
FRF navigheaza intre Albania si Estonia
Federatia Romana de Fotbal s-a miscat fulgerator si a rezolvat problema "defectiunii albaneze" din calendarul meciurilor de pregatire ale echipei nationale, pentru campania de calificare la Euro 2000, care va reincepe la 28 martie. Nu-i nimic, chiar daca albanezii ne-au tras clapa si nu ne vor mai onora capitala, s-a gasit initial Ciprul, ca sparing-partner pentru 3 martie. Este drept, nici Ciprul nu-i de ici-colo, poate e mai tare decit tara lui Demollari, doar a invins Spania in preliminarii si, avind in vedere ca jucam, in prima faza, cu slovacii si azerii, s-ar fi putut spune ca nationala din Insula Afroditei ar fi fost adversarul potrivit. Necazul era, insa, ca, din cauza programului demential al internationalilor nostri prin campionatele Europei Occidentale, vom folosi, la 3 martie, doar fotbalisti din campionatul intern. Lupta pentru titlu in Spania si Anglia se acutizeaza pe etapa ce trece si, astfel, dintre stranieri vom putea beneficia doar de Dorinel Munteanu si Selymes. Sau, poate chiar Mitrita de la Heerenveen. Primul joaca in divizia secunda germana, iar al doilea, la Anderlecht, face mai mult tusa si nici nu pare o prea mare nenorocire pentru staff-ul echipei din Bruxelles daca el va lipsi o etapa-doua de pe banca de rezerve. Ca sa nu mai vorbim ca Tibi Selymes a cam pierdut si trenul nationalei, in care n-a mai jucat inca dinaintea Cupei Mondiale franceze. Al treilea, nici nu a mai evoluat pina acum la nationala.
"Atita paguba", ar putea zice antrenorul Victor Piturca, primul meci inter-tari al anului poate fi un minunat prilej de verificare a jucatorilor din campionatul intern care bat la portile nationalei. Numai ca, in preliminarii nu vor juca acestia, ci tot Dan Petrescu, Gica Popescu, Adrian Ilie sau Viorel Moldovan. Si atunci, la ce bun?
Cu doua zile in urma, a cazut si varianta cipriota. Intr-adevar, jucatorii ciprioti nu ne pot onora, desi bunul amic al lui Mircea Sandu, Mario Lefkaritis, isi daduse acordul. Varianta parea optima, posibila, fiindca un adversar mai redutabil (se vintura ideea contactarii Cehiei sau Norvegiei) era greu de abordat, datorita faptului ca pe 3 martie au loc meciuri din sferturile de finala ale Cupelor Europene. Iata, insa, ca nici internationalii ciprioti n-au timp de meciuri internationale cu noi, fiindca sint angrenati in jocuri de Cupa si Campionat. Precizam, campionatul si cupa Ciprului!
Desi se spune, in mod teoretic, ca "nationala e mai presus de orice", lucrul nu e valabil nici intr-o tara minuscula ca insula mediteraneana. Internationalii ciprioti sint mai interesati de duelurile dintre Apoel, Anorthosis si Omonia, decit de pregatirea echipei care le reprezinta tara, pe cale de a realiza performanta majora a istoriei lor.
Si daca acum este atit de dificil de gasit un meci pentru echipa nationala, ce se va mai putea spune incepind din sezonul urmator, cind, datorita noului format al Cupei Europene, datele de program pentru teste inter-tari se vor subtia simtitor?
Noua revolutie in sistemele competitionale fotbalistice diminueaza substantial interesele echipelor nationale in favoarea celor de club. Mai exact, in favoarea marilor cluburi. Iar proiectul de calendar competitional ouat de FIFA (inca o nazbitie blatteriana!) rezerva partidelor intertari doar doua luni pe an. Bineinteles, cele mai putin favorabile!
Pina la urma, Federatia noastra a dat o noua dovada de acomodare la absurdul situatiei, gasind un adversar pentru 3 martie. Daca n-a fost Albania, si nici Cipru, s-a gasit… Estonia. Un adversar de mina a patra din fotbalul european. Dar daca, cu trei saptamini inaintea reluarii preliminariilor, jucam un amical cu un adversar fara pretentii, folosind doar "posibilii" viitori componenti, ne permitem sa intrebam inca o data: la ce bun? (Nicolae GRECU)