Mizele din Orientul Mijlociu

Multi sint tentati sa considere criza in derulare din Orientul Mijlociu drept un deja vu. La urma urmei de peste o jumatate de secol regiunea a fost teatrul unor razboaie si unui sir aproape nesfirsit de violente. Altfel spus am asista acum la evenimente evident grave si periculoase, dar in interiorul unui registru totusi familiar, o alternanta de conflicte intrerupte de incercari de a promova acorduri menite sa rezolve chestiunea palestiniana si de a consolida precare semne de normalitate. S-ar putea insa ca acest tip de evaluare sa fie, oricit de paradoxal pare sa judecam astfel in aceste momente critice, excesiv de optimista. Si asta pentru ca actualul context international introduce cel putin trei elemente noi fata de tot ceea ce s-a intimplat in trecut.
Primul, proliferarea armelor nucleare, pare tot mai greu de oprit si, ceea ce e mai grav, intra in aceasta ecuatie tari ca Iranul si Coreea de Nord conduse de dictaturi cu un comportament provocator si putin responsabil.
In al doilea rind, deficitul global de energie nu mai e acum unul conjuctural, asa cum s-a intimplat in timpul embargoului petrolier instituit de tarile arabe in 1973 in timpul razboiului de Yom Kippur, ci unul organic. Nevoile de energie in crestere accelerata ale Chinei si Indiei intra in contradictie cu atingerea unui nivel de saturatie naturala a productiei si cu o situatie instabila in care o buna parte din zonele in care se extrage titei si gaze sint fie afectate de violente tribale de genul celor din Nigeria, fie sint situate in tari intrate intre timp sub controlul unor lideri populisti impredictibili precum Hugo Chavez in Venzuela sau Evo Morales in Bolivia. Toate aceste lucruri creeaza premisele ca pretul petrolului, care a atins oricum maxime istorice, sa explodeze literalmente aruncind intr-o recesiune profunda economia planetei.
In fine, in al treilea rind, valul terorismului islamic alimentat ideologic de miscarea Al Qaeda si sprijinit masiv financiar, logistic si politic de state ca Iranul si Siria a capatat dimensiuni globale. Agresivitatea in crestere a fundamentalismului musulman este alimentata de o propaganda sofisticata distribuita pe scara larga prin Internet sau prin noile canale de televiziune arabe de genul Al Jazeera. Iar accesul tot mai facil la arme de distrugere in masa, conventionale, biologice sau chimice, potential chiar nucleare, in combinatie cu capacitatea de coordonare a atacurilor mult usurata de noile tehnologii, precum telefonia mobila creeaza un amestec cu adevarat letal.
Situatia e complicata de existenta unor viziuni diferite asupra evenimentele din Orientul Mijlociu exprimate la Washington pe de o parte si in Europa, mai ales la Paris, pe de alta. Trebuie totusi spus ca nu e vorba de o falie critica intre principalele puteri occidentale, asa cum s-a intimplat in trecut in cazul Irakului. Deloc surprinzator si Vladimir Putin a tinut si el sa scoata in evidenta mai degraba „reactia disproportionata” a Israelului decit agresiunea gruparii teroriste Hezbollah care a provocat de fapt atacurile Tel Aviv-ului asupra Libanului. Motivele care stau la baza unor luari de pozitie oarecum asemanatoare la nivelul continentului sint insa diferite. Daca Rusia, si intr-o oarecare masura si Franta, au interese strategice diferite in regiune si prieteni diferiti in spatiul arab in cazul altor capitale europene care au preferat sa fie discrete si mai retinute pina acum prevaleaza probabil considerente de politica interna precum inhibitia creata de prezenta unor extinse comunitati musulmane si ostilitatea fata de americani si Israel din cercurile intelectuale de stinga. Astfel de reactii nu ar trebui sa ne mire prea tare din moment ce, oricit de caraghios ar suna, inca mai pot fi auzite argumente care incearca sa justifice actiunile teroriste intreprinse de miscari radicale islamice prin cele intimplate cu o mie de ani in urma in timpul cruciadelor.
Mesajele de moderatie transmise tuturor partilor in conflict si referirile la „reactia disproportionata” a Israelului, puternic mediatizate la nivel global, par la prima vedere atitudini rezonabile. De aceea multi tind sa si imbratiseze acest punct de vedere. Dar asa se vad lucrurile la nivelul omului obisnuit. Liderii politici, cu atit mai mult cei din grupul G8 reuniti la sfirsitul saptaminii la Sankt Petesburg, stiu ce se intimpla de fapt in culise. Atacul provocator la adresa Israelului initiat cu citeva zile in urma de Hezbollah, o organizatie alimentata cu sute de milioane de dolari anual si cu armament de Iran si Siria, nu a venit intimplator. Rostul sau, ca si a celor intreprinse de o alta organizatie terorista, Hamas, care acum controleaza guvernul palestinian, a fost acela de a compromite total procesul de pace din Orientul Mijlociu. Ele au venit dupa ce doar cu o zi in urma avusese loc o intilnire, mijlocita de regele Iordaniei, intre Mahmud Abbas, presedintele Autoritatii Palestiniene, si primul ministru israelean Ehud Olmert. Intilnirea nu avut o valoare practica, ci doar una simbolica, era menita sa creeze impresia ca se pastreaza contacte intre cele doua parti cu toate ca pozitia oficiala a noului guvern palestian format de Hamas, care refuza sa recunoasca dreptul la existenta al statului evreu, impinsese in blocaj procesul de pace. In plus, o astfel de criza convine de minune Teheranului care poate demonstra astfel ca are capacitatea de a crea mari probleme in regiune daca continua presiunile asupra sa in chestiunea dosarului nuclear.
Asa cum arata lucrurile in acest moment o solutie nu e foarte simplu de imaginat. Pe termen scurt interventia marilor puteri poate bloca o escaladare a conflictului in regiune si poate duce la un armistitiu temporar. Dar e doar o formula de a cistiga timp. Pentru ca ceva fundamental s-a intimplat in ultimii ani care schimba din temelii regula jocului. De multa vreme retorica dominanta pe plan international a fost aceea ca va fi pace in Orientul Mijlociu doar atunci cind va fi rezolvata problema statului palestinian. In consecinta toate eforturile din ultimii 25-30 de ani au mers in acest sens. Si pina la urma s-au obtinut progrese. Chiar daca mai sint multe de facut lucrurile pareau ca avanseaza in directia cea buna, dar asta doar pina la victoria Hamas din ultimele alegeri palestiniene. Israelul nu avea pur si simplu cum sa mai continue negocierile cu o grupare terorista care declara explicit ca doreste distrugerea sa.
Insa episodul Hamas nu era nimic altceva decit o etapa intr-un proces declansat simbolic pe 11 septembrie 2001. Asistam la coagularea unui front care aduna la un loc actori statali precum Siria si mai ales Iranul si organizatii non-statale, Hezbollah, Hamas sau Al Qaeda. Chiar daca nu intotdeauna interesele lor coincid, exista un numitor comun. Ei nu doresc de fapt o rezolvare a problemei palestiniene, cel putin intr-o forma acceptabila pe plan international care sa recunoasca si dreptul la existenta al Israelului, ci o utilizeaza doar ca un pretext pentru a cistiga legitimitate drept virfuri de lance ale unei miscari pan-islamice indreptate impotriva Occidentului. Din acest punct de vedere obiectivul distrugerii Israelului, asumat explicit in repetate rinduri de presedintele iranian Ahmedinajad, pare a fi formula cistigatoare pentru a cistiga proeminenta si un rol dominant in lumea musulmana, ambitie pe care Teheranul nici nu si-o ascunde. O dovada ca aprecierea e corecta e chiar faptul ca spre surpriza multora Arabia Saudita a ales sa critice actiunile Hezbollah in termeni mai duri decit au facut vest europenii sau rusii. Pentru ca sauditii stiu ca printre victimele colaterale ale acestei strategii se numara si regimuri precum cele de la Riad, din Egipt sau din Iordania.
Or daca lucrurile stau cu adevarat asa, atunci e clar ca tot ceea ce se intimpla acum e doar o repetitie generala pentru o criza viitoare, pretexte se vor gasi permanent, in care un Iran inarmat cu arme nucleare si aliatii sai ar putea forta evolutii care cu adevarat ar putea pune in cumpana soarta intregii planete.