PNT-CD cu spatele la zid

Asteptata ca un moment de infruntare, urmata de o anumita oficializare a taberelor din partid, sedinta de ieri a Comitetului de Conducere al PNT-CD a excelat printr-o cumintenie suspecta. Cu citeva nesemnificative exceptii, toti liderii partidului, indiferent carei tabere ar putea fi asimilati, s-au pronuntat, in linii mari, pentru o singura idee. Condamnarea practicilor "secesioniste" din interiorul partidului si, implicit, intarirea unitatii acestuia, precum si mentinerea sprijinului politic acordat guvernului Radu Vasile. Vremurile cind fanii lui Victor Ciorbea, in frunte cu Remus Opris, mergeau pina la a cere chiar alegeri anticipate si retragerea partidului de la guvernare par sa fi apus definitiv. Desi nu au lipsit sagetile otravite aruncate intr-o directie sau alta, dominanta a fost impusa de un limbaj mai degraba impaciuitor.
Pentru un observator neavizat, concluziile trase dintr-o asemenea stare de lucruri ar putea deveni, insa, extrem de inselatoare. S-ar putea intelege ca, gratie unei inteleptiri de ultim moment, taranistii condusi de Ion Diaconescu si-au dat mina si s-au pus de acord asupra tuturor marilor divergente care macinau partidul de cel putin un an de zile. Ar fi o naivitate. Situatia in partid nu e, la ora actuala, nici mai buna si, se pare, nici mai rea decit cea pe care o cunoastem de mai mult timp. "Talibanii" din asa-zisa tabara Ciorbea nu au nici in acest moment nici un motiv pentru a fi mai putin nemultumiti de ceea ce li s-a intimplat odata cu caderea guvernului condus de "liderul" lor. Nici chiar aparenta victorie inregistrata de Remus Opris prin numirea sa in functia de purtator de cuvint al partidului nu poate fi o consolare. Intre timp, Remus Opris s-a mai cumintit, a devenit mai ponderat in criticile aduse in special lui Radu Vasile si guvernului condus de acesta si, cel putin declarativ, marseaza tot mai des pe ideea moderatiei.
De partea cealalta, daca ar fi sa luam in calcul existenta a doar doua mari grupari, lucrurile stau la fel. Asa-zisa grupare de la Brasov n-are nici un motiv de satisfactie. Nici unul dintre liderii grupului, cu exceptia lui Radu Vasile, nu a avut ceva de cistigat pina acum. Dimpotriva. Sorin Lepsa, liderul recunoscut al grupului, a pierdut o functie destul de importanta, cea de secretar al Camerei Deputatilor, iar ceilalti membri ramin in continuare in umbra anonimatului. Frustrarilor celor din prima tabara li se adauga, tot mai amenintator, nemultumirile celorlalti. Din acest punct de vedere, se poate spune ca situatia din partid mai degraba s-a agravat.
Cum se explica, atunci, aceasta liniste si cumintenie care s-au asternut peste partidul condus de Ion Diaconescu? Sint cel putin doua elemente care concura la o asemenea stare de lucruri. Un element de interior si unul extern. Elementul intern tine de statutul pe care-l are la ora actuala Radu Vasile, atit ca premier, cit si ca lider in cadrul partidului. In ciuda unui debut mai degraba controversat si oricum palid in fruntea executivului, Radu Vasile a reusit, cel putin in ultimele doua-trei luni, sa aspire o mare parte din increderea, atit cit mai este, a populatiei in sansa unei schimbari in bine a situatiei din Romania. Machiavelismul premierului a invins donquijotismul presedintelui. Radu Vasile e deja mai popular decit Emil Constantinescu, situatie niciodata intilnita in perioada guvernarii Ciorbea. Acest lucru ii confera lui Radu Vasile, desi mai mult informal, o mare autoritate in cadrul partidului. Pentru simpatizanti, membrii de partid, dar si pentru cea mai mare parte a liderilor, imaginea buna si succesul PNT-CD, inclusiv in perspectiva urmatoarelor alegeri, depind aproape exclusiv de succesul ca premier al lui Radu Vasile. PNT-CD, ca si intreaga coalitie de altfel, nu-si mai poate permite o noua schimbare de guvern. Radu Vasile e, intr-un fel, condamnat sa ramina premier pina la capat. Capatul fiind alegerile, cel mai probabil, din anul 2000. Toate acestea obliga chiar si pe adversarii din partid ai lui Radu Vasile la o atitudine cit mai atenta si, la limita, chiar la o oarecare solidarizare in jurul liderului taranist. Al doilea element, legat de primul, dar de natura externa, se refera la asa numitele provocari sau amenintari care pindesc partidul din zona dreapta a spectrului politic. PNL emite din ce in ce mai multe pretentii de principal partid al CDR. Desi nu-si are acoperire cantitativa, pretentia PNL nu e chiar gratuita. Pe fondul disputelor, al degrigoladei interne si al imobilismului extern al PNT-CD, PNL a reusit in ultima vreme o oarecare ofensiva. Gratie mai ales prim-vicepresedintelui Valeriu Stoica, un ministru aflat intr-o buna pasa, cel putin mediatica. Cum CDR ramine in continuare umbrela electorala protectoare atit pentru PNT-CD cit si pentru PNL, puterea lor, inclusiv in ceea ce priveste impartirea posturilor si a locurilor pe listele electorale, depinde mai mult de capacitatea fiecaruia de a se impune in fata celuilalt si mai putin fata de electoratul propriu-zis. Pe principiul vaselor comunicante, in oala inca mare a CDR, ce cistiga unul pierde celalalt, si invers. Cealalta amenintare vine dinspre inca modestul dar agresivul partid condus de Varujan Vosganian. Sint bine cunoscute simpatiile care pot duce chiar la dezertari ale unor taranisti, inclusiv parlamentari, pentru PAR. Nu atit pentru partidul ca atare, cit pentru doctrina de dreapta pe care incearca s-o impuna. Si PAR si PNL, prin agresivitatea lor, ameninta PNT-CD, ceea ce reprezinta inca un motiv de stringere a rindurilor si de temporizare a vocilor critice radicale din partid. Intr-un fel, din ambele puncte de vedere, se poate spune ca PNT-CD se afla cu spatele la zid. Linistea interna, pentru multi neasteptata, e rodul acestei situatii conjuncturale. O conjunctura care ar putea dura inca multa vreme.(Pavel LUCESCU)
Uniunea Europeana nu mai e chiar asa de unita
Inca de la infiintarea Pietei Comune, Franta si Germania au reprezentat, impreuna, motorul integrarii europene. Ceea ce parea absolut imposibil, dupa secole de razboaie franco-germane, s-a produs dupa cea de-a doua conflagratie mondiala: cele doua tari de pe malurile Rinului au ajuns la o prietenie trainica, ce a functionat, cu mici exceptii, pe tot parcursul perioadei postbelice. Mai mult, in toti acesti ani, daca interveneau probleme intre Paris si Bonn, ele erau automat minimalizate de catre liderii celor doua tari, pentru a salva imaginea de coeziune perfecta. Si nu a fost vorba doar de o imagine, cel putin relatia cu totul speciala dintre Mitterrand si Kohl demonstrind ca, intr-adevar, fostele dusmane de moarte au actionat dupa razboi ca un intreg, macar din punct de vedere al problemelor europene.
Intre timp, insa, situatia s-a schimbat. Dupa caderea Zidului Berlinului, Germania anilor ’90 nu a mai fost prospera RFG din anii ’80. Pe deasupra, Helmuth Kohl, dupa iesirea de pe scena politica a lui Mitterrand, nu s-a mai inteles atit de bine nici cu Chirac, nici cu Jospin. Dar, daca macar fostul cancelar avea o politica europeana coerenta, pe care a aplicat-o cu consecventa, chiar impotriva vointei propriului electorat, succesorul sau, Gerhard Schröder, pare total nauc. In timpul campaniei sale electorale din primavara anului 1998 a spus despre euro ca este un "copil prematur", iar in luna ianuarie a acestui an a declansat un conflict serios cu Franta, pe tema energiei nucleare, conflict pe care, de altfel, l-a pierdut repede, datorita presiunilor producatorilor germani de electricitate. Poate n-ar fi fost foarte grav daca, incepind din 1 ianuarie 1999, Germania nu ar detine presedintia Uniunii Europene, iar conducerea ei sovaielnica nu ar fi amplificat serios iritarea aliatului deja traditional, Franta.
Cam aceasta ar fi, foarte pe scurt, situatia in momentul izbucnirii scandalului provocat de blocarea negocierilor pe marginea Politicii Agricole Comune a celor 15. Germania sustine ca nu se poate ca ea sa scoata din buzunar 11 miliarde de euro, in timp ce Franta sa contribuie doar cu 780 de milioane. In replica, de la Paris soseste raspunsul ca nu doar Franta trebuie sa contribuie la echilibrarea cheltuielilor, ci si spaniolii, englezii sau britanicii. Mai mult, francezii nu uita sa precizeze ca, daca nemtii cheltuie cel mai mult in Uniunea Europeana, tot ei sint cei care trag si cele mai mari foloase, atita vreme cit excedentul balantei lor comerciale cu tarile membre ale UE este cam de patru ori mai mare decit suma investita. Degeaba au luat cina impreuna, saptamina trecuta, Chirac si Schröder, divergentele nu au putut fi aplanate, si se pare ca va mai curge multa apa pe Rin pina se va putea ajunge la o intelegere.
De ce, totusi, aceasta brusca radicalizare a pozitiilor? Mai intii pentru ca Uniunea Europeana trebuie sa demonstreze ca trecerea la moneda unica reprezinta, indubitabil, un progres. Numai ca, pentru a se ajunge la acest deziderat, multe dintre acordurile financiare trebuie rediscutate si rezolvate cu succes, iar Politica Agricola Comuna nu este decit primul dintre ele. Nu mai putin important este si faptul ca aceste acorduri, reunite in ceea ce se numeste Agenda 2000, trebuie sa tina cont si de largirea Uniunii Europene, iar costurile acestei largiri nu trebuie sa scape de sub control. Ideal ar fi chiar, spera cei 15, ca bugetul sa nu se schimbe.
In fata acestui pariu aproape imposibil, Franta si Germania au iesit primele din transee, dar probleme au aparut si dinspre Londra sau Roma, chiar daca, deocamdata, ele au fost eclipsate de amploarea si ineditul scandalului franco-german. Nu e de mirare ca, in principalele tari ale UE, numarul euroscepticilor creste neincetat, iar apelurile spre o politica mai apropiata de un anumit egoism national se fac din ce in ce mai des auzite. Maastricht-ul lui Mitterrand si Kohl e din ce in ce mai departe. (Marius CRISTIAN)