Regizorii

"Nu dau doi bani pe regizorii noului val", spunea de curind cel care isi aroga statutul de patriarh al cinematografiei romanesti. Era formula de dispret prin care Sergiu Nicolaescu intimpina "noul val" al cineastilor romani: Cristi Puiu, Catalin Mitulescu, Radu Muntean, Corneliu Porumboiu si Cristian Mungiu. Am putea spune ca, din orgoliu artistic, regizorul, scenaristul si actorul din rolul comisarului Moldovan nu dorea sa-si imparta celebritatea cu noii pretendenti premiati pe scenele lumii. In realitate, era ceva mult mai precis – o lupta pentru resurse financiare, pirghii de putere si controlul valorilor cinematografice. Regizorul, scenaristul si actorul a facut tot posibilul ca puterile artistului sa preia si controlul realitatii. Efectul?
Scandalurile legate de finantarile Centrului National al Cinematografiei s-au tinut lant an de an. Mereu, Sergiu Nicolaescu iesea pe primul loc, Cristi Puiu sau Radu Jude erau respinsi sau, in cazul de fata, proiecte de Palme d’Or erau finantabile din intimplare. Retinem ca sistemul s-a impotrivit fara menajamente, valoarea si-a facut loc numai prin efractie sau disimulare, intr-o multitudine de urzeli, blocaje, impotriviri. Criteriile de sustinere a proiectelor in domeniu au fost suspecte, oameni indoielnici profesional au fost pusi sa le jurizeze.
Asadar, sa nu uitam ca in spatele acestui succes nu e nimic triumfator, ci mai degraba stau umilinte, nedreptati, sforarii, dispretul sincer al "profesionistilor" pentru legi. Mungiu a reusit nu atit la Cannes, cit sa dea peste cap toate socotelile sistemului romanesc al mediocritatii, al institutiilor bolnave, al personajelor funeste.
Am putea crede ca este vorba numai despre povestea unui domeniu, despre intrigile sau succesele unei lumi artistice exclusiviste. In fapt, "relatia" Nicolaescu – Mungiu are un substrat mai adinc, un context mai general si consecinte mai lumesti decit un premiu la Cannes. Este o problema acuta a Romaniei. Citi dintre noi nu am dat in viata peste un Sergiu Nicolaescu? Un "regizor" de acest tip exista in fiecare domeniu, aproape in orice institutie. In Romania cu pretentii culturale este un prototip, de regula mitizat, alergic la critici, opac la schimbare, capabil sa-si creeze, prin intelegeri cu alti "Nicolaesti", un statut privilegiat, operativ intr-un sistem de casta. Acesti "regizori" blocheaza Romania, acolo pe unde se afla, consuma biografii, urmaresc sa hotarasca in privinta destinelor altora la virste matusalemice, cind filmul vietii lor e aproape terminat iar lumea s-a ridicat in picioare pentru a iesi din sala.
De aceea, am putea inversa putin intrebarea de la inceput: citi oameni precum Sergiu Nicolaescu, din toate domeniile, ar trebui sa se dea la o parte pentru a se normaliza Romania? Ce trebuie facut pentru a demonstra cit de benefic este acest proces pentru transformarea mai rapida a tarii?
Intotdeauna exista o rezerva, mai ales in societatile patriarhale, inchise, in privinta capacitatii tinerilor de a impune un trend pozitiv in ceea ce priveste schimbarea. Dar in cazul de fata nu e celebra disputa "antici-moderni", ci diferenta dintre normalitate si bunul plac, incremenire si dinamism. Asa cum filmele lui Nicolaescu, de la virsta copilariei si a maximei izolari culturale a Romaniei lui Ceausescu, ni se pareau extraordinare, iar acum descoperim ca erau pline de ideologie, manipulative, "desene animate" in buna parte, vraja clonelor de peste tot este pe cale de epuizare. Au placut atunci, pot avea si acum un public nostalgic, dar nu pot fi in nici un caz reperele timpului actual. Sala cu filmele vechilor "regizori" se goleste, spectatorii s-au prins. Mungiu este doar un semnal al noului trend.