Seceta si lacrimi

De saptamini bune, vremea si-a iesit parca din rezerva sa obisnuita. In multe regiuni din Romania n-a mai cazut un strop de ploaie de peste doua luni, iar temperatura atmosferica s-a fixat in jurul a treizeci de grade. Se spune ca aproape jumatate din productia agricola estimata este compromisa. Dupa inundatiile din primavara, dupa marile crahuri financiare recente, dupa criza economica fara sfirsit, aceasta catastrofa naturala prefigureaza o veritabila apocalipsa care ameninta Romania acestui final de mileniu.
Se vorbeste de reiterarea teribilei foamete din 1946 si de amenintarea ce planeaza asupra securitatii alimentare a natiunii. Mai mult decit oricare tara europeana, cu exceptia Republicii Moldova sau a unor tari balcanice, Romania este dependenta intr-o proportie semnificativa de productia agricola. Totusi, aceasta dependenta s-a atenuat mult in anii din urma, odata cu integrarea Romaniei in piata mondiala, ca si cu scaderea performantelor agriculturii noastre. Este vorba insa mai mult de un soc psihologic decit de unul economic.
Cel putin in Moldova, generatiile postbelice traiesc inca, de o maniera sau alta, cu spaima foametei din ’46. Pentru un popor agrar, prezenta in subconstientul colectiv a acestui sentiment nu poate sa mire. Indigentele alimentare, care au fost de mult indepartate ca fenomene colective in Occident, sint inca o amenintare in lumea romaneasca. Apoi, o buna parte din populatia oraselor traieste de pe urma micilor exploatari agricole, ca sa nu mai vorbim de legaturile inca foarte strinse pe care orasenii le au cu lumea satelor. In fine, mai trebuie amintit ca economia industriala nu produce inca in Romania un sentiment de confort in raport cu asigurarea supravietuirii cotidiene.
Dar in ce mod ne ameninta seceta? Ce se poate face pentru a o combate si cine ar trebui sa actioneze?
Seceta nu mai poate pune in discutie de o maniera periculoasa securitatea alimentara. Alimentele se vor scumpi, probabil, dar nu este sigur. Daca piata produselor agricole va fi complet liberalizata, acest risc va fi minim. Consumatorul de produse alimentare ar putea nici sa nu simta efectele secetei, cu conditia de a oferi ceva in schimb pentru importurile de astfel de produse. Ajungem astfel la aceeasi eterna problema economica: nu secetele ar trebui sa ne sperie, ci incapacitatea noastra de a participa la schimbul economic international.
Nu este sigur nici ca seceta va duce la un declin al situatiei producatorilor. Anii secetosi inseamna preturi mai bune si deci performante economice. In plus, agricultorii seriosi stiu ca, daca nu poate fi prevenita, seceta poate fi invinsa prin combaterea efectelor sale financiare. Adica prin asigurari. In agricultura, domeniu prin excelenta al precaritatii, asigurarile trebuie sa fie la fel de prezente ca si ingrasamintele.
Seceta va lovi insa cu certitudine in economia rurala sau semi-rurala de subzistenta. Este vorba de acea parte a lumii satesti repliata in fata modernitatii si a capitalismului. Vedem ca, in toata aceasta perioada de mari mutatii, mesajele electorale ale acestei lumi ramin in continuare conservatoare si colectiviste. Satul este in acest moment o lume-refugiu a celor care refuza economia libera si performanta.
Ca de fiecare data cind se produce un cataclism in Romania, si de aceasta data, toate privirile acuzatoare s-au indreptat din nou asupra guvernului. De altfel, acesta, printr-o ordonanta de urgenta, a decis sa subventioneze apa pentru irigatii si sa puna sistemul de irigatii administrat de stat la dispozitia producatorilor agricoli. Unii au spus ca este prea tirziu sau prea putin. Din nefericire, mai mult decit in oricare alte cazuri, guvernul nu-l poate concura pe Dumnezeu.
Ar fi cu adevarat o mare greseala ca statul sa incerce sa ia in contul sau sistemul de irigatii. Nu numai mitul proiectului ceausist al recoltelor "sigure si stabile" trebuie abandonat, dar si ideea ca statul trebuie sa se ocupe de aceasta problema. Cei care depling distrugerea sistemului de irigatii si pun aceasta pe seama decolectivizarii agriculturii uita esentialul. Distrugerea sistemului de irigatii construit in timpul lui Ceausescu s-a produs la inceputul anilor nouazeci, cind agricultura era administrata de patriotii ingrijorati de astazi. In al doilea rind, starea de acum a agriculturii se datoreaza reprimarii sistematice a culturii proprietatii in toti acesti ani. Daca agricultura era privatizata rapid, atit in ce priveste suprafetele cit si utilitatile, atunci sistemele de irigatii nu s-ar fi distrus cu atita frenezie.
Situatia de acum se datoreaza decapitalizarii agriculturii si auto-marginalizarii lumii rurale. Decapitalizarea s-a produs ca urmare a refuzului societatii – de la tarani la politicieni – de a integra agricultura in spatiul de operare al capitalismului. Utopia regresiva a satului romanesc traditional ne imbata, dar ea este o invitatie la mizerie si subdezvoltare. Satul romanesc are nevoie de investitii, iar investitiile nu vin acolo unde nu au conditii: de la siguranta proprietatii la facilitati utilitare. Statul roman a preferat sa anuleze impozitele si sa protejeze piata interna in loc sa incerce stimularea investitiilor private si mai ales sustinerea performantei.
Din acest punct de vedere, seceta poate avea efecte pozitive. Ea ar putea distruge mitul agriculturii ca locomotiva a economiei, ca si cel al agriculturii de week-end. In ziua de astazi, agricultura este un sector al industriei si cere aceleasi exigente. Ea nu este un refugiu pentru lenesi, incapabili si autarhici. Nu se mai poate face agricultura fara proprietate, capital, deschidere catre piata, management riguros si performant. (Florea IONCIOAIA)