Caută 
4 MIN
Rusia si China au facut uz de dreptul de veto in Consiliul de Securitate ONU, impiedicind adoptarea unui proiect de rezolutie ce condamna in termeni duri regimul presedintelui sirian Bashar al-Assad. Initiat de Liga Statelor Arabe (LSA) si sprijinit de puterile occidentale, proiectul a intrunit sprijinul a treisprezece din cei cincisprezece membri ai Consiliului de Securitate, lasind Moscova si Beijingul intr-o situatie de neplacuta izolare.
Linia actuala a LSA in acest dosar este in mare masura conturata sub influenta monarhiilor din Golf, care doresc prabusirea lui Bashar al-Assad nu doar pentru ca ii oprima pe suniti, ci si pentru ca este principalul aliat regional al Iranului, marele adversar al monarhiilor traditionaliste din zona. La aceasta atitudine s-au raliat tarile aflate in tranzitie sau in pragul unei tranzitii politice, precum Tunisia, Marocul sau chiar Egiptul, care se simt datoare sa se delimiteze de dictatura brutala de la Damasc. In fine, in grade diferite, toate tarile cu populatie sunita au sprijinit impunerea unei mai mari presiuni asupra lui Assad, al carui regim se bazeaza pe dominatia minoritatii alawite asupra majoritatii sunite.
Ultimele luni au aratat ca in cazul Siriei LSA a privilegiat o abordare mult mai prudenta decit in cel al Libiei, iar aceste retineri au reiesit foarte clar din activitatea echipelor de observatori trimise de LSA pentru a investiga situatia de pe teren. Aceasta reticenta vine in primul rind din considerente geopolitice (proximitatea Israelului si a Iranului), din lectiile desprinse din cazul libian, dar si din teama difuza a multor state-membre ca organizatia se transforma intr-un vehicul pentru „schimbarea de regim", un concept ce provoaca frisoane nu doar la Moscova, ci si in multe alte capitale de pe glob. Usurinta cu care LSA colaboreaza astazi cu Occidentul a impins Moscova si Beijingul intr-o situatie de izolare fata de lumea araba. Iar votul de 13 la 2 in Consiliul de Securitate (CS) sugereaza chiar o izolare pe plan international, intr-un sens mai larg. Nici chiar India si Africa de Sud, cei doi parteneri din grupul BRICS care detin in prezent locuri in CS, nu s-au raliat liniei sino-ruse.
In ceea ce priveste China, ea a recurs fara prea mult entuziasm la dreptul de veto in CS, hotarind sa mearga, deocamdata, pe mina Rusiei. Probabil ca Beijingul spera ca opozitia sa fata de planul de pace al LSA nu va produce efecte negative de durata in relatia cu lumea araba, intrucit – si aici guvernul chinez s-ar putea sa aiba dreptate – multe dintre guvernele arabe nu sustin decit din virful buzelor interventiile internationale (fie ele si strict politice) in afacerile interne ale statelor. Opunindu-se rezolutiei, China semnaleaza si faptul ca SUA si Occidentul trebuie sa-i ceara avizul „in amonte", inca din faza negocierilor preliminare, daca se doreste ca initiativele politico-diplomatice de anvergura sa aiba o traiectorie lina in cadrul ONU. Dar esentiala pare a fi fost dorinta de a face front comun cu Rusia impotriva „schimbarii de regim".
Rusia si-a asumat din start conditia de aparator al regimului Bashar al-Assad, pentru ca guvernul sirian este, practic, ultimul sau client in Orientul Mijlociu arab. Siria gazduieste o baza navala rusa, in lipsa careia Moscova si-ar vedea drastic limitat accesul strategic in Mediterana, si este un cumparator fidel – desi nu neaparat bun-platnic – de armament si tehnologie made in Russia. Situatia se aseamana, oarecum, cu cea din anii ’70-’80 ai secolului trecut, cind presedintele Hafez al-Assad, tatal actualului lider, era unul din partenerii privilegiati ai URSS in regiune. Stat cu nostalgii si ambitii de mare putere, Rusia nu-si poate permite sa-si abandoneze prea usor aliatii, daca vrea ca promisiunile sale sa fie credibile. Insa ipoteza mentinerii statu quo-ului sau aceea in care Bashar al-Assad declanseaza reforme care sa calmeze situatia are putine sanse de concretizare. Intrebarea este daca Moscova are suficienta influenta pentru a pune in miscare secventa preferata: o plecare a lui Bashar al-Assad, prea compromis in ochii comunitatii arabe si ai intregii lumi, incetarea violentelor si o reformare de fatada a regimului, care sa lase pe cit posibil neatinse structurile de la virful armatei si fortelor de securitate.
Foarte probabil, in aceasta directie se vor indrepta eforturile diplomatice ale Moscovei in urmatoarele saptamini. Insa este greu de crezut ca o astfel de victorie, dincolo de cresterea pe termen scurt a prestigiului international al Rusiei, ar inlatura riscul de izbucnire a unui razboi civil in toata regula, pentru ca tensiunile politice si religioase acumulate in decursul guvernarii brutale a „dinastiei" Assad sint pur si simplu prea mari. Rusia si China se confrunta, in viitorul apropiat, cu o provocare si mai dura in privinta relatiei cu tarile arabe si, in general, a politicii fata de Orientul Mijlociu: dosarul nuclear iranian, a carui amploare este net superioara, din punct de vedere al securitatii internationale. Atitudinea Moscovei si a Beijingului in dosarul sirian va fi urmarita cu infrigurare la Teheran, care cintareste in prezent sprijinul international pe care se poate baza. Nu in ultimul rind, ea va ramine in atentia statelor arabe, care se gindesc deja la eventualitatea dezvoltarii propriilor capabilitati nucleare, pentru a raspunde unei eventuale amenintari iraniene.
