Via Sacra

In fiecare an, pe treisprezece octombrie, sute de mii de oameni vin la Iasi, din toate partile, pentru a participa la celebrarea cultului Sfintei Parascheva. Sa nu ne intrebam de ce o fac, desi multi dintre noi nu inteleg prea bine ce se petrece. Este vorba de un ritual care dateaza deja de citeva secole. Din perspectiva culturii noastre utilitariste, de astazi, sensul acestei migratii bruste pare greu de inteles. Nu este numai o chestiune de religie. In realitate, intreg mediul cultural care oferea o anume semnificatie pelerinajului religios, o utilitate de ordin simbolic si practic, astazi nu mai exista. Credinta insasi pare un sentiment suspendat intre bigotism si o ciudata stare de conformism si mondenitate.
Cit anume mai credem noi astazi in "vietile sfintilor"? Putem accepta cu totala inocenta o povestire hagiografica, dar chiar ideea de miracol, care o insoteste? Probabil, fiecare are propriul raspuns in aceasta afacere. Oricare ar fi acesta, exista ceva care nu poate fi pus la indoiala: multimea celor care vin an de an pentru a participa la aceasta sarbatoare religioasa. Exista oameni care cred, dupa cum exista oameni care se indoiesc sau nu pot simti importanta acestui moment, cu alte cuvinte, care nu au o natura de pelerini. Ei n-ar face niciodata din aceasta ocazie un bun motiv pentru a renunta, pentru citeva zile, la viata lor obisnuita si a veni la Iasi, intr-o zi de toamna tirzie, laolalta cu alte sute de mii de necunoscuti, dintre care poate unii dintre ei sint hoti de buzunare sau escroci.
Conditia de pelerin este poate unul dintre putinele lucruri care ne mai leaga astazi de spiritualitatea evului mediu. Este mesajul unei lumi pe care, asa cum se spune, am pierdut-o si pe care poate nici nu o mai dorim reinventata. Este vorba de un indemn la pasiune in credinta, la adoratia sacra fara limite. Dar si la solidaritate crestina. Pelerinajul inseamna un gest de comuniune cu toti cei care cred in miracolul acestei zile. Cautarea neintrerupta a unei sperante, care-si are sursa dincolo de puterile noastre. Stim in acest fel ca nu este totul pierdut, cum spunea Mircea Eliade, daca Dumnezeu ne mai ia inca in seama, daca asculta nenorocirile noastre si ne ofera o solutie.
Pelerinajul este el insusi un miracol. O descoperire a comunitatii crestine, in care toti sintem egali, iar hazardul etnologic al diferentelor de limba si culoare a pielii trebuie sa-l inregistram ca pe o binecuvintare. Fariseismul etnicist devine prin aceasta stupid: atit timp cit Dumnezeu este universal, de ce-am accepta ca etnicitatea, o identitate imprecisa, oferita de limba si de traditiile culturale diferite, ne separa intr-atit incit sa ne faca sa ne taiem capetele? Sfinta venerata in aceste zile este ea insasi un exemplu. De origine probabil greaca, ea a fost celebrata de mai multe comunitati ale lumii ortodocsilor balcanici pina a deveni, la mijlocul secolului XVII, ocrotitoarea Moldovei. Imprejurarile in care a fost adusa in Moldova de Vasile Lupu, un domn nici prea roman, dupa standardele de astazi, nici prea bun crestin, daca este sa ne gindim la pasiunile sale lumesti, seamana mai curind unei tenebroase afaceri comercialo-politice. De fapt, Vasile Lupu, care avea ambitiile sale politice, a dorit sa-si legitimeze in acest fel proiectele. Banii si abilitatea sa au juat un mare rol in aceasta achizitie.
Cum se face, prin urmare, ca putem venera un sfint care nu este de etnia noastra si nu-i putem suporta compatriotii aflati in viata? Un bun crestin este orice, mai putin un nationalist si deci un intolerant. Pelerinii care vin la Iasi, de oriunde ar fi ei, stiu ca aici pot gasi intotdeauna o buna gazda. De altfel, nimeni nu se asteapta de la ei sa se simta straini. Pelerinajul distruge ideea de strain si intolerantele in raport cu aceasta. Republica christiania nu are paznici si nici musafiri nepoftiti.
Dar, atunci, unde ar trebui incadrati acei militanti politici care vin la Iasi, in aceste zile, ca la un tirg de figuri vechi si triste? Buna cuviinta crestina ne-ar cere sa nu-i intrebam nimic in acest sens. Totusi, n-am putea trece mai departe fara a observa ca un liber cugetator se aseaza la liturghie in primul rind, cu telefonul celular si trepadusii alaturi, numai pentru a fi inregistrat ocular de catre multimea credinciosilor. Ca un altul face naveta intre Mitropolie si diverse talk-shaw-uri, cocteiluri, intilniri cu simpatizantii etc., declarindu-se mesagerul unei noi sperante. Pentru ei, mintuirea n-are legatura cu Dumnezeu.
Este oare o fatalitate ca negustorii politici sa se lipeasca de aceasta sarbatoare, cel putin in preajma alegerilor? Poate. Faptul ca primarul Simirad i-a acordat acestei sarbatori un statut mai curind oficial, de sarbatoare profana, sub forma "Zilelor Iasului" a facut ca distanta dintre politic si religios sa glisese pe negindite. In acelasi timp, faptul tine de specificul lumii noastre, in care niciodata planurile nu se pot separa. Biserica se voieste o institutie a statului, nationala, deci nu numai teritorializata, dar si etnicizata. Partidele se vor niste biserici, prin aspiratia lor la puterea absoluta, prin tirania unei mici grupari centrale si respectul fata de cele mai prostesti dogme. Discretia de care a dat dovada in acest sens presedintele Constantinescu pare iesita din cutuma nationala. De altminteri, faptul se vede in sondaje. (Florea IONCIOAIA)