Copilaria unei campioane

Pentru zeci de mii de vrinceni, numele Simonei Gogirla nu mai reprezinta, de citeva zile, o enigma. Cea mai buna handbalista a "nationalei" de senioare la Campionatul European, desfasurat recent la Bucuresti, s-a nascut si a trait la Sihlea, in casa bunicilor sai. Acestia au fost cei care au crescut-o si care i-au purtat de grija, pina cind Simona a hotarit sa ia drumul handbalului de performanta.
Anica Ene, bunica sportivei, isi aminteste cu placere de momentele in care Monica, cum ii place sa-i spuna, era mereu alaturi de ea.
"Mi-a cerut-o Georgescu (antrenorul vedetei care a promovat-o in handbalul de mare performanta – n.r.) si i-am dat-o", cam asa incepe sa depene amintirile "mamaita", bunica Simonei. O dusese sa faca scoala la oras, vorba aceea, ca "la sat e greu. O vreme a stat la internat. Ii duceam mereu mincare de acasa si stiu ca-i legam borcanele cu sarmale de arcurile patului, ca sa nu-i mai fure nimeni", povesteste femeia, cu ochii incalziti de lumina aducerilor aminte. Simona, de fapt Monica – dupa cum ii place "mamaitei" s-o alinte – a fost mereu un copil cuminte. Nici ca iesea vreodata din vorba bunicilor: doi oameni simpli, cu frica lui Dumnezeu, care i-au fost de fapt si mama si tata. Cine stie, poate ca acolo, in curtea casutei lor din Sihlea sau pe maidanul de linga ograda si-a initiat Simona nimicitoarele aruncari la poarta. Pe atunci insa, nimic nu lasa sa se intrevada faptul ca, peste ani, fentele sale vor ridica pulsul spectatorilor pina la pragul infarctului.
"Ii spun mereu sa nu isi faca griji"
Simona a crescut ca un copil absolut obisnuit. Poate ca uneori s-a intrebat de ce tatal ei, care locuieste peste drum de bunici, nu vrea sa-i stie soarta. Si poate ca nu de putine ori i-a dus dorul celei care a adus-o pe lume. Oricum, prezenta statornica a bunicilor puternici si iubitori a insemnat mai mult decit se poate spune in cuvinte. "Vorbesc foarte des cu ea (bunica – n.r.) la telefon. Vreau sa o duc la Bucuresti, pentru o operatie la ochi. Ii spun mereu sa nu isi mai faca griji pentru mine atunci cind arunc la poarta, dar…", spune Simona.
"Mamaita", insa, nu se poate linisti. O doare fiecare cazatura a fetitei sale pe care de atitea ori a oblojit-o. A urmarit-o cu gindul pina departe, "prin strainataturi. Mi-e groaza cind cade. Odata si-a rupt tendonul si a jucat in continuare. Ati vazut cum se duce tiris, metri intregi? Cind am vazut-o cum sare la poarta mi-a crescut tensiunea. Mi-a zis doctorita ca am avut 22 cu 8!", spune bunica Simonei, care in timpul meciurilor nepoatei a fost nedezlipita de televizor. Tot atunci, telefonul suna ca niciodata. Rude, sau pur si simplu, cunostinte, au simtit nevoia sa-si exprime entuziasmul, vorbind cu cea care ii este sportivei cea mai aproape de suflet.
Singura acum in casa care altadata era atit de plina, de vesela, femeia se bucura doar cind la capatul firului isi aude vrednica nepoata. Ea stie poate cel mai bine din cita munca indirjita si din cite renuntari si-a construit Simona performanta. Sufletul sau de bunicuta buna a simtit toate astea ca si cum le-ar fi trait pe viu. "Nimic nu era prea greu pentru Monica. Antrenorul care l-a avut aici (Radu Georgescu – n.r.) era dur, pedepsea fetele pentru cea mai mica greseala. Odata m-am nimerit sa merg la ea chiar intr-un moment de asta. Tare s-a mai bucurat ca a scapat de pedeapsa! Le-a tinut Georgescu din scurt. Le-a pus paznic la internat, n-aveau voie cu baietii. Antrenament si scoala, atit. In orice caz, cit i-a fost de greu, niciodata n-a spus ca vrea sa se lase de handbal. Doar ca ar vrea si ea sa aiba un copil", povesteste femeia.
"M-a chemat cind a luat primul salariu"
Transferul la Oltchim Rm. Vilcea a insemnat pentru Simona prima leafa si despartirea de primul prieten. "Vorbea pe atunci cu un baiat, Catalin. Cind s-a dus sa joace acolo, isi tot dadeau telefoane. Dupa ce a luat primul salariu m-a chemat la ea. Singura isi cumparase tot ce avea nevoie. M-a asteptat cu mincare gatita, ca sa-mi faca impresie. Deja se imprietenise cu Cornel (sotul – n.r.) asa ca s-a bucurat cind i-am zis sa-l lase pe Catalin, ca era prea departe si sa-si faca un prieten acolo", spune bunica sportivei. Alegerea Simonei a fost, dupa cum se vede, inteleapta, pentru ca au trecut de acum cinci ani de cind s-au casatorit si totul merge bine. Bunica ei tare ar vrea, insa, un stranepot. "As fi vrut sa aiba si ea un copilas, sa se linisteasca, doar a facut facultate, are si diploma de profesor de sport si de antrenoare. N-as mai avea nici eu atitea emotii ca pateste ceva, ca se loveste", isi varsa oful "mamaita".
Ca sa-i mai treaca dorul, spune ca-si va vizita nepoata acum, de Craciun. "Dar i-am zis aseara la telefon sa m-astepte Cornel la gara, la Bucuresti, ca am bagaje multe si nu pot sa ma descurc. Stau la ei o zi, doua si ma intorc. De Anul Nou o sa se duca mama-sa", spune femeia.
"Stiu c-am lasat pe pamint ceva bun"
Nimeni din familia Simonei n-a mai facut vreodata sport. Rodica, sora sa, a avut o tentativa de a se apuca de handbal dar, din cite spune bunica, a renuntat. Poate i s-au parut prea mari sacrificiile, sau poate din cauza iubirii intilnite, dupa parerea bunicii, prea devreme.
Cert este ca Simona a devenit acum mindria satului. Nu este om care sa nu stie unde e casa in care locuieste bunica ei. Oricine ajunge acolo nu trebuie decit sa pomeneasca de handbal, ca sa fie indrumat imediat spre locul devenit punct de referinta, aidoma scolii sau primariei. Inaintea tuturor, insa, este bunica fetei. Singura si modesta, ne conduce spre poarta spunind multumita ca Simona i-a umplut viata si sufletul. "Nu mor cu regretul ca n-am lasat pe pamint un lucru bun", ne asigura ea. (Laura BREANA, Cristi IRIMIA)