Omul care s-a intors din iad

Profesorul Ioan Gottlieb, de la Facultatea de Fizica a Universitatii "Al.I. Cuza", acum in virsta de 69 de ani, este poate singurul iesean care a trait "pe viu" iadul din lagarele naziste. Avea doar 15 ani cind a fost deportat din Baia-Mare, orasul sau natal, impreuna cu parintii, cu bunicii sai si cu ceilalti evrei din oras, insa a fost printre putinii localnici care a supravietuit ororilor. Si-a pierdut intreaga familie in lagar. Perioada de peste un an din adolescenta sa pe care a petrecut-o la Auschwitz, Mauthausen si Melk i-a lasat lui Ioan Gottlieb rani adinci. Doar una dintre ele – nu si cea mai profunda insa – este vizibila: o cicatrice de vreo sase centimetri lungime, ii taie in doua fruntea, urcind pina spre crestet. Este o "amintire" din perioada in care a lucrat la infirmieria lagarului nazist de la Melk, unde a fost deportat, in vara lui ’44, impreuna cu parintii si bunicii sai. Din cauza mizeriei si a infectiilor, i-a aparut un furuncul in frunte. "Toti cei care s-au infectat au murit, numai eu am scapat", povesteste Ioan Gottlieb, adaugind: "Dupa ce colegii mei de pat, doi olandezi, au murit de infectie, am fost dat pe mina unui medic polonez. Mi-a spus: «Nu am dezinfectant. Doar singele tau te mai poate salva. Te voi taia pentru a curge mult singe». Din cap pina in picioare eram plin de singe si de puroi, insa m-am vindecat". Daca rana aceasta s-a cicatrizat mai rapid, cu cele dinauntrul sau a avut mai mult de luptat. "Daca viziona un film despre evreii din lagar, citeva zile nu mai vorbea deloc. Se inchidea in sine, iar asta ma speria ingrozitor", isi aminteste sotia sa.
"Cind m-am intors aveam 32 de kg"
"Am evitat sa povestesc cuiva despre partea aceasta a vietii mele. In primul rind pentru ca ma rascoleste, in al doilea rind pentru ca uneori oamenii nu cred ca ce le spun e adevarat. In al treilea rind pentru ca nu e acelasi lucru sa povestesti si sa traiesti asta", a tinut sa precizeze, la inceputul intilnirii noastre, Ioan Gottlieb, acum in virsta de 69 de ani. A relatat toata povestea deportarii, de la 3 mai 1944 si pina in august 1945, intr-o ora, fara sa fie grav, incrincenat sau patetic. A istorisit totul, curgator si firesc, condimentindu-si frazele cu umor si autoironie. Avea 15 ani cind a fost "incarcat" impreuna cu parintii si cu bunicii sai in trenul de vite care transporta evreii din BaiaMare, cu directia Auschwitz. Peste un an si ceva, cind avea sa se reintoarca acasa, singur de aceasta data, desi era mai mare cu un an, avea doar 32 de kilograme. "Nici un coleg de scoala nu m-a recunoscut. Nici macar nu mai aminteam de mine insumi", isi aminteste profesorul. Primul lucru pe care l-a vazut cind a coborit din tren, la Auschwitz, a fost un nor de fum de la crematoriu. A urmat "ritualul" obisnuit pentru cei deportati: barbatii au fost separati de femei, batrinii de copii. "Pentru a nu ne desparti, tata a declarat ca am 18 ani, iar el a spus ca are 40, desi avea 47. Ii era teama sa nu fim separati, eu laolalta cu copiii, iar el cu batrinii. Batrinii si copiii erau omoriti primii intrucit erau inutili, nu aveau putere de munca", a explicat profesorul. Dupa citeva nopti petrecute in baracile de la Auschwitz – "inghesuiti mai ceva ca heringii, daca se intorcea unul il urmau toti ceilalti" – au fost dusi in lagarul Mauthausen, situat la vest de Viena. "Acolo am primit numere: numarul meu era 72.762. E usor de tinut minte, mai ales pentru mine", a spus domnul Gottlieb, rizind amar, schimbind pentru un minut subiectul discutiei, dintr-o nevoie de relaxare, probabil. "Eu beu cafea multa si tare", a spus el, turnind in cesti. "Am si fumat, dar m-am lasat foarte usor: am facut un infarct", a spus el. De la Mauthausen a fost trimis la Melk, un lagar de munca de la citeva zeci de kilometri distanta. "Dimineata eram scosi la «apelplatz», unde stateam ore in sir in picioare, sa ne numere. Apoi mergeam sa sapam cu pickhammer-ul niste galerii subterane, pentru o fabrica ce se construia inafara localitatii. Eu nu eram pregatit fizic pentru asta, aveam doar 15 ani. Veneam de acolo cu dureri ingrozitoare de cap din cauza vibratiilor. Munceam din greu si mincam doar «dorgemuse», adica sfecla furajera fiarta si piine", isi aminteste profesorul Gottlieb, adaugind ca, din august ’44, regimul de viata s-a imbunatatit la Melk: au primit la masa si cartofi.
"Sub picioarele celor doi spinzurati, doi nemti isi spuneau bancuri"
Atunci a dat peste el "norocul" de a fi transferat sa munceasca la infirmierie, unde se dadea mincare ceva mai multa, insa acolo a trait alte orori: asista la amputari "pe viu" si cara la crematoriul din Mauthausen mortii, cu camionul. "Nu era o placere deosebita pentru mine sa fac asta", spune el. Cel mai mult l-a impresionat insa cind au fost obligati sa asiste la spinzuratoarea a doi ucraineni, prinsi dupa o tentativa de evadare. "Au murit demn, fara miorlaituri si fite. In timp ce noi priveam spectacolul ingroziti, sub picioarele lor, doi nemti isi spuneau bancuri", isi aminteste prof.dr Gottlieb. "Multi au devenit bestii acolo, nu numai nemtii. La eliberare, multi de-ai nostri le-au taiat gitul nemtilor ca pe gaini. Am vazut cum pe un alt neamt l-au inecat de cinci ori si l-au reanimat. Este groaznic sa mori de cinci ori", a mai povestit profesorul, adaugind ca ceea ce a invatat acolo, este ca "oamenii nu trebuie pusi cu totii in aceeasi oala". In august ’45 au fost mutati cu totii la Mauthausen. Infringerea germanilor era iminenta, multi nemti fugisera deja, detinutii au ramas aproape "ai nimanui", morti si vii laolalta. "Ati vazut filmul «Procesul de la Nurnberg»? Eu am vazut pe viu movilele de morti, la Mauthausen. Crematoriul nu mai functiona". Cei ramasi in viata au fost eliberati de armata americana in mai 1945. "Ne-au dat sa mincam bine, iar noi ne-am bucurat grozav. Apoi a urmat dezastrul. Organismul nu era obisnuit cu hrana multa, asa ca multi au murit. Eu m-am imbolnavit grav, insa am scapat", a adaugat prof.dr Ioan Gottlieb. A ajuns acasa in iulie 1945. A luat viata de la capat. Dupa ce a reinvatat sa mearga, a reluat studiile la Liceul maghiar din Baia-Mare, apoi Facultatea de Matematica din Cluj, iar din 1953 s-a stabilit in Iasi. In cei 55 de ani cit au trecut de atunci, a vizitat o singura data lagarele prin care a umblat. Si, in ciuda temerii sotiei sale ca asta il va cufunda din nou in tacere, calatoria aceea i-a adus o liniste pe care o astepta de mult, o impacare cu sine insusi. (Emilia CHISCOP)