„A fost odata…”

Am citit cam tot ce mi-a lasat la indemana doamna M., plus cartile aduse, plus revistele cumparate de mine. Am tot amanat sa deschid un op de vreo 800 de pagini, care ma intimida prin dimensiune, cu o coperta amatoristica si un titlu de poveste: A fost odata… Nici numele autoarei nu-mi spunea nimic: Aspazia Otel-Petrescu. Am rasfoit cartea intr-o doara. Mi-a retinut atentia titlul primului capitol: Povestea unei carti. Uneori, povestea unei carti poate fi mai interesanta decat povestea unui om. Ca sa aflu ca povestea acestei carti este povestea unei femei care a facut 14 ani de inchisoare politica. Mai clar: in acest prim capitol (intins pe vreo 200 de pagini) se reitereaza povestea altei carti a autoarei: Strigat-am catre tine, Doamne! , in care A.O.P. spune „povestea" celor 14 ani de recluziune. Din reactiile la acea carte, precum si din prefata lui Ion Coja – singurul nume ce imi era cunoscut – am inteles despre ce era vorba acolo. Am cautat, mai apoi, indeosebi citatele pe care comentatorii le dau din Strigat-am…,, precum si trimiterile autoarei si ale unor personaje ce populeaza aceasta a doua carte, la perioada de referinta. Pot spune ca m-am edificat, desi, desigur, faptul ca n-am citit – nici n-am vazut opul despre care se face vorbire – ma impiedica a face un comentariu in deplina cunostinta de cauza.

Prima tresarire – care mi-a starnit curiozitatea – am avut-o in momentul cand am realizat ca autoarea este o fosta militanta legionara, de unde i s-a tras si maelstromul, coborarea in infern. Am citit cate ceva despre legionari si legionarism, fara insa a aprofunda si a intelege fenomenul, eram oarecum edificat – ca si Ion Coja – asupra aportului masculin la Miscare, dar nu stiam mai nimic despre aportul feminin. Ion Coja chiar pluseaza: „Idealul legionar, de la care barbatii s-au abatut in chip tragic si cu consecinte tragice, de atatea ori, a fost atins cand si cand si acest merit istoric l-au avut indeosebi studentele, profesoarele si tarancile inscrise in Miscare". Altfel zis, acel ideal – crestin, patriotic si anti-comunist – a fost compromis de barbati, prin actiunile dure, de vendetta, in timp ce femeile, pacifiste prin vocatie, l-au ocrotit si l-au crescut ca pe pruncul Iisus. Nicaieri insa, in comentarii, nu vei mai afla o cat de mica rezerva fata de actiunile „barbatesti", gasindu-se justificari pana si la dimensiunea antisemita a Miscarii, prin faptul ca evreii erau promotori ai comunismului si ai internationalismului proletar… Semnatarii acestui documentar sunt, in majoritate, fosti activisti si/sau simpatizanti legionari, ceea ce explica punctul lor (anacronic) de vedere. Dar cu totii recunosc exceptionalele merite ale memorialistei in a restitui nu doar calvarul recluziunii, ci mai ales acel ideal, niciodata atins, al Miscarii. De altfel, intregul demers al A.O.P. este pus sub semnul Crucii, al lui Iisus Mantuitorul, al tolerantei ecumenice si chiar politice. Cu o singura exceptie: totalitarismul de orice soi, fie acesta carlist, antonescian sau, mai ales, comunist. In fond, Aspazia Otel a fost o mare naiva. Nascuta in 1923, in preajma Cernautilor, crescuta in incipitul „Fratiilor de cruce" (pentru baieti) si al „Cetatuilor" (pentru fete), a ajuns, in 1946, ca studenta la Cluj, membra a F.O.R.S. ( Fratia Ortodoxa Studenteasca Romana), cand a fost arestata. Miscarea fusese de mult decapitata, dar convingerile tinerei militante, chiar si prin aceasta, se intarisera, mai ales ca, iata, dusmanul de moarte, diavolul rosu, era cel ce o judeca. „Nu-mi recunosc nicio vina, a spus la proces. Nu consider ca este o vina sa-mi iubesc Crucea, Neamul si tara; consider ca este o vrednicie sa sufar pentru ele. Primesc cu seninatate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clementa pentru tinerele care se afla pe banca acuzarii alaturi de mine. Cer sa fie luat in considerare ca sunt aici pentru ca s-au lasat convinse de mine si ma consider raspunzatoare de acest fapt". Este o asumare sublima, dar care provine din sfanta naivitate a implicarii. Responsabilii disparusera de pe scena, unii prin moarte (caci si ei raspandisera moarte), altii prin fuga si, cei mai multi, prin oportuna aderare la Partidul Comunist. De unde si celebrul catren al lui Pastorel Teodoreanu: „Capitane, nu fi trist, / Tine minte trei cuvinte: / Garda merge inainte / prin partidul comunist…" Iar naivii, credinciosii, trageau ponoasele.

Nu altfel s-a intamplat cu un alt ideal, intrat in noaptea istoriei: comunismul. Mai intai, erai facut pionier (dincolo – strajer), apoi utecist, pe urma membru al partidului. La inceput, drogul ti se dadea in doze mici (ca pentru copii), apoi doza crestea, pana deveneai dependent, pana ajungeai a crede ca asta e chiar viata ta: sa depinzi de ceva, de cineva, sa crezi ca acel ceva, acel cineva sunt idealul tau, conditia sine qua non de a fi. Treptat, deveneai un om nou, desi erai clonat pe cel vechi. Nazismul si comunismul au avut un tel comun: faurirea omului nou. Daca au reusit?!…

Cartea are pasaje zguduitoare, care probeaza, dincolo de dramele si tragediile relatate, exceptionalul talent literar al autoarei.

                                         ***

 Fara teama, o proza de Ovidiu Moceanu, in „Romania literara". Fragment de roman, probabil. „Actiunea" se petrece intr-un salon al cancerosilor. Moare unul si in ceilalti se acutizeaza spectrul mortii. Oamenii „condamnati" stiu sa faca haz de necaz. Fiecare in sinea lui se bucura ca, inca, nu e el decedatul. Rodi, care a stat si ea intr-un astfel de salon, imi spunea ce efect devastator are moartea cuiva asupra celorlalti bolnavi. Se intampla (ca in proza lui Moceanu), ca vecinul de-alaturi sa moara peste noapte, fara niciun preaviz. Intre bolnavi se creeaza relatii, simpatii, mai rar antipatii. Rodi se intelegea bine cu o doamna, profesoara si ea, iubitoare de literatura, de arta. Intr-o zi, vizitand-o, vad patul de-alaturi gol, asternutul bine intins, era limpede ca n-a dormit nimeni acolo. „Da’ unde e doamna, s-a externat?" „Nu, a murit, imi raspunde ea, calma. S-a dus…" Cand intr-un astfel de loc mor oameni de langa tine, este limpede ca tu urmezi. Ea, dupa ultima externare, a zis ca nu se mai intoarce acolo, si bine a facut. A murit in bratele mele, recitandu-i poezii.

Ma trezesc la 4 dimineata, beau restul cafelei de ieri, citesc povesti filosofice cretane, de Liviu Antonesei, urmarind, oarecum amuzat, cum face el poezie din provocarile cotidianului. Deodata, realizez ca e miercuri, 25 iulie, miercuri 25 iulie. Dar atunci era vineri, ora 0,55, au trecut 9 ani si 3 ore. Cat imi fac cafeaua si fumez o tigara, au trecut 9 ani si 4 ore. Ce-mi trece prin gand, dupa 9 ani si 5 ore: cum i-am citit, i-am recitat poezii, toate poeziile pe care le stiam. Cum o intrebam daca ma aude. „Strange-ma de deget, daca ma auzi!" si, un timp, mi-a strans, usor, degetul. „Clipeste, daca ma auzi!" si, un timp, a clipit. Apoi nu. Tot ce-am trait atunci am consemnat in Jurnal post-mortem. Tot ce-am scris in acesti 9 ani si 6 ore a fost impregnat de duhul ei, dar niciodata n-am putut, nu voi mai putea scrie ca atunci, in orele de dinainte  si dupa…