Adesea crima sta in detalii

Dra Mirela Corlatan, jurnalista de la Cotidianul care a declansat afacerea Max, s-a simtit vexata de glosele mele pe acest subiect si tine sa imi ofere o replica in lunga sa misiva gazduita de Ziarul de Iasi, in editia din 19 august curent. O discutie asupra acestui subiect este intotdeauna binevenita. Din pacate, este evident ca dra Corlatan face parte din categoria rara si ferice a Iluminatilor, cei care n-au niciodata nimic sa-si reproseze. Poate de aceea exprimarea sa nu depaseste adesea nivelul furiei primare, vecina buna cu delirul persecutoriu. Or, conditia de baza a unei discutii decente este acceptarea ca poti gresi, ca nu ai monopolul adevarului si cauzei bune, iar, prin urmare, ca pot exista opinii intemeiate, dar diferite de ale tale, care merita a fi auzite.
Mai intii de toate, nu-mi pot explica felul in care dra Corlatan citeste textele mele, ca si faptul ca uzeaza in argumentatia sa de elemente sa le spunem „biografice” fara nici o legatura cu subiectul discutiei. De altfel, si acestea cu totul aproximative. Ma numeste „profesor de jurnalistica” si se lupta cale de trei mii de semne cu profesorii de jurnalistica. Este inutil sa spun ca la Universitatea din Iasi nu exista disciplina „Jurnalistica” si, ca atare, nici titlul de profesor. Eu sint istoric de meserie (cv-ul meu este pe internet!) si la sectia de Jurnalistica predau un curs de etica media. Ma trateaza, asadar, ca „jurnalist de catedra”, unul care nu poate intelege subtilitatile jurnalismului „practic”, fara sa stie ca traiesc in media, intr-un fel sau altul, de mai bine de douazeci de ani. Vorbeste la tot pasul de regulile meseriei „practice” de jurnalist, dar uita sa schiteze macar una dintre acestea. In fine, intr-un post-scriptum pe cit de insinuant pe atit pe atit bizar, ma someaza sa clarific experienta mea din armata.
Oricine va fi citit finalul articolului meu (Testul Max III) a inteles, probabil, ce voiam sa sugerez acolo: ca exista o ambiguitate inevitabila, naturala, a trecutului nostru biografic in vechiul regim, in sensul ca eram cu totii foarte vulnerabili in fata masinariei totalitare. O spuneam fie si ca o reactie contra linsajului mediatic in jurul afacerii Max. Aratam acolo cit se poate de explicit ca, in afara aceleia incheiate brusc, ca urmare a unei pene de curent, nu a mai avut loc nici o intilnire cu ofiterul respectiv sau cu oricare altul avind aceasta calitate. Era oare nevoie sa desenez, pentru ca dra Corlatan sa inteleaga? Ma tem insa ca este vorba de ceva cu mult mai simplu si trist in acelasi timp: dra Corlatan este pur si simplu confiscata de voluptatea denuntului.
In fapt, in serialul meu nu m-am referit direct la dra Corlatan decit o singura data, intr-o fraza sau doua. Este adevarat ca, indirect, numele sau aparea intr-o problema destul de spinoasa: atunci cind mi-am exprimat uimirea ca un reportaj flatant al drei Corlatan despre senatorul Ion Solcanu, intr-o vreme cind aceasta era „baronul” Iasului, era judecat cu mult mai multa intelegere de catre internauti in raport cu notele informative complet benigne ale lui „Max”. Era, asadar, in discutie nu textul drei Corlatan, ci opinia publicului de pe net in raport cu acesta. Dra Corlatan imi reproseaza ca n-am vazut textul si isi gaseste circumstante atenuante in faptul ca atunci cind a scris acel articol era un „jurnalist crud” si ca, oricum, odata ce a ajuns la Bucuresti, in noiembrie, 2004, l-a demascat pe Solcanu fara mila.
In cazul Max, ii reprosasem jurnalistei indeosebi corectitudinea modului cum a fost construit subiectul respectiv din punct de vedere jurnalistic, iar apoi calitatea lecturii istorice implicite, pentru ca, in ciuda a ceea ce cred unii sau altii, acest tip de subiect implica o relationare diferita in raport cu realitatea imediata, intrucit apartine unui alt timp istoric. Astfel, am selectat patru mari probleme, vizibile nu doar in demersul drei Corlatan, ci si al presei noastre in general, care abordeaza chestiunea dosarelor de securitate exclusiv ca pe un subiect de scandal public si nu ca pe un demers istoriografic, care presupune deci o competenta tehnica anume:
1. Documentare insuficienta. Pe scurt: nu vazuse dosarul lui „Max”, avea informatii de mina a doua. Dra Corlatan mi-a raspuns ingenua la aceasta ca, intr-adevar, nu vazuse dosarul (ca un argument in favoarea sa), intrucit acesta se afla la CNSAS si numai „Max” il poate vedea. Din pacate, fara dosar nu poti face judecati de valoare definitive. Aceasta este o axioma. Apoi, in discutie ar mai fi daca ai dreptul, moral si legal, sa folosesti date partiale, care pot discredita pe viata o persoana fara sa ai certitudinea valorii lor. Eu cred ca nu. In al treilea rind, Max nu reprezenta un caz care sa oblige la urgenta si la incalcarea unor standarde profesionale.
2. A mintit publicul in legatura cu originea informatiilor; initial, ne-a spus ca sursa era „Inginerul”, acum ne spune ca era Andrei Bodiu, „victima” lui Max. Omisiunea nu era motivata de nevoia de a proteja sursele. Amanuntul este foarte important pentru ca publicul putea judeca in felul acesta valoarea datelor respective, calitatea lor.
3. Linsajul mediatic. Punerea in pagina are un caracter strict denuntiativ, de discreditare a jurnalistului in cauza, desi: a. nu exista imaginea completa a dosarului; b. Andrei Bodiu recunoaste ca Max a fost atras prin santaj, ca l-a anuntat inca din momentul respectiv ca Securitatea il obliga sa dea note despre el si mai ales ca notele informative ale lui Max nu-l puneau pe Bodiu intr-o situatie periculoasa, dimpotriva, repet, nu aveau nici un fel de valoare informativa, adica Max nu oferea date compromitatoare despre Bodiu; c. „Max” trecuse in acesti ani „testul democratic”, mai exact contribuise in mod remarcabil la democratizarea Romaniei, ca jurnalist; acest detaliu nu este chiar lipsit de importanta, in opinia mea. Sa spunem ca, in timp, „Max” a ramas in memoria noastra ca una din vocile cele mai puternice care au dus la infringerea partidului-stat in noiembrie 2004, Mirela Corlatan este beneficiarul direct al acestui fapt. Se intelege ca aceasta n-o face pe Mirela Corlatan sa aiba vreo urma de empatie atunci cind il denunta public pe „Max”. Dusmanul de clasa nu merita, o stim din alte timpuri, nici un fel de mila.
4. Se substituie CNSAS. N-a vazut dosarul, nu are autoritate legala, tehnica si morala de a o face. Dar o face. Cu ura. Fata de un fost coleg. In sensul acesta mi s-a parut ca este o lipsa de solidaritate profesionala. Numai cineva rauvoitor intelegea ca este o invitatie la complicitate. Orice comparatie a „cazului Max” cu cel al unui ipotetic politist tentat sa-si apere un coleg acuzat de crima, pe care ne-o propune dra Corlatan, este evident halucinanta. Dra Corlatan ar trebui sa invete din aceasta afacere ca, adesea, crima sta in detalii.