Ce-ar fi fost daca (I)

Infringerea republicanilor si a presedintelui Bush la recentele alegeri a fost primita cu o vizibila satisfactie mai peste tot in Europa. Aceasta opinie n-a fost tulburata nici macar atunci cind intra in fuziune cu aceea a presedintelui Iranului, teroristilor din Al Quaida sau a lideilor unor republici bananiere. Toata lumea a pus acest esec electoral pe seama Irakului. Este drept, sint putine alte explicati mai la indemina. Economia americana n-a mers niciodata mai bine, impozitele au scazut, iar prestatia publica a presedintelui este la fel de buna sau rea (dupa gust!) ca intotdeauna.
Mai cu seama in ce-i priveste pe europeni, pare cit se poate de evident ca victoria democratilor este un semn ca ei au avut dreptate atunci cind s-au opus interventiei americane contra lui Saddam Hussein. Ei vad chiar aici un semn prin care intreaga politica externa americana din ultimii ani primeste un vot de blam, fie ca este vorba de Irak, de Guantanamo sau de relatia cu Venezuela lui Chavez. O politica pe care multi o judeca drept interventionista pina la aventurism, unilaterala pina la dictat. Din fericire, printr-un miracol, desi mai tirziu decit ar fi vrut unii, americanii au sesizat semnalele contemporanilor lor lucizi din lumea intreaga si i-au aplicat o corectie meritata baiatului cel rau, George W. Bush. De altfel, atunci cind, recent, un sondaj mondial il indica pe acesta drept cel mai rau om al planetei, inaintea lui Bin Laden, Ahmadinejead, Putin sau atitor altor tirani din lumea larga, nimeni n-a parut a fi surprins.
Irakul a devenit, astfel, o metafora a aventurismului in politica externa. A gindirii simplificatoare, de cowboy, dar si a unei fome noi de export revolutionar: impunerea democratiei cu forta. Este vorba, asadar, de o eroare ideologica si intelectuala. Atit a neoconservatorilor, republicanii radicali care controleaza astazi politica americana, cit si a lui Bush personal, tratat adesea ca un soi de semicretin mondial, care face gafe peste gafe, ii manipuleaza pe americani, ignora opinia publica internationala etc.
Ar fi citeva amendamente de facut la aceasta perspectiva din cale afara de complexa si rafinata. Ma limitez, insa, doar la a discuta originile acesteia si miza sa ideologica. Ne amintim ca presedintele Bush a venit la putere cu un program cvasi-izolationist. El a fost, de altfel, atunci, intens criticat pentru intentia de a dezangaja America de pe scena mondiala si de a se concentra asupra problemelor interne. Nu stim, de aceea, cum ar fi evoluat politica externa a administratiei Bush fara 11 septembrie 2003. Ceea ce este de nediscutat ramine antipatia profunda pe care europenii de stinga (daca nu cumva aceasta este un oximoron, in raport cu dezbaterea ideologica americana!) si societatea civila mondiala i-o poarta presedintelui Bush inca de la inceput.
Cariera prezidentiala a lui George W. Bush a stat de la inceput sub semnul ilegitimitatii. Nu este vorba numai de victoria sa surprinzatoare si putin atasanta prin care s-a instalat la Casa Alba. George W. Bush venea nu numai dupa unul dintre cei mai populari (in sens de idolatrizati, simpatizati fizic, cam la fel ca un rock star!) lideri politici mondiali ai ultimelor decenii, ci si contra sa. Programul sau politic relua cu mai multa ambitie chiar revolutia neoconservatoare din anii optzeci a lui Ronald Reagan. Un program autentic liberal, care avea in centrul sau tema reducerii taxelor si a bugetelor publice. De aceea, a fost considerat de la inceput de catre cei care fac opinia publica astazi, starurile din media si divertisment, militantii anti-mondialisti sau pro-mondialisti, ca pe o eroare. Politica sa era clasata ca fiind exclusiv in favoarea celor bogati si ca ar cultiva cinismul si individualismul exacerbat.
Vedem, astfel, ca ostilitatea fata de Bush este mai veche decit razboiul din Irak si chiar mai veche decit presedintia sa insasi. Aceasta face parte din noul razboi civil occidental, vizibil odata cu sfirsitul anilor saizeci si mai cu seama cu anii optzeci, atunci cind America renunta la miturile socialo-securitare postbelice (de la welfare state la defensiva perpetua in raport cu URSS), si care odata cu revolutia internetului tinde sa ia plenar o turnura mondiala.
Acest razboi este cu adevarat asimetric. Pe de o parte, el pare a fi un soi de revolutie perpetua, purtata de cercuri restrinse dar foarte active de militanti pentru „cauzele bune” (pacea mondiala, ecologia, combatarea saraciei, accesul universal la educatie si resurse etc.), de politicieni populisti de tipul lui Bill Clinton sau Jacques Chirac, care gasesc in aceste cauze o minunata sursa pentru vidul ideologic al propriilor agende politice, de staruri ale industriei de tele-diverstisment mondial. Toti acestia cred ca fericirea umanitatii depinde de cheltuieli publice masive, discursuri frumoase si angelismul diplomatic. Din punctul lor de vedere, tiranii sint produsul colonialismului si al marilor puteri, al Occidentului, in speta, in timp ce marile amenintari vin exclusiv din partea trusturilor multinationale. Ne amintim de campania acestora din anii optzeci in favoarea pacii, aceasta insemnind ca dezarmarea trebuia sa inceapa cu Occidentul. Astazi sustin ca democratia este o bagatela cind se moare de foame si o bagatela in general, ca exigenta bunei guvernari este pentru capitalisti si albi, adica „ideologica”.
Pe de alta parte, „mai marii lumii”, indeosebi America, indeosebi administratiile republicane ale Americii, cu eternele lor tentatii izolationiste, moraliste, anti-totalitare etc. si care pun pe primul plan valori precum controlul cheltuielilor publice si universalitatea democratiei. Ne amintim, de altfel, ca, la rindul lor, Ronald Reagan si Margaret Thatcher au beneficiat de cota lor de discredit din partea opiniei mondiale atunci cind anuntau o noua agenda si noi reguli de guvernare. Acestea au salvat, la vremea lor, Occidentul si lumea civilizata. Anglia a devenit in numai un deceniu si jumatate, dintr-o tara clienta a FMI, cea mai prospera tara a Europei. Statele Unite au depasit dublul sentiment de neputinta din anii saptezeci-optzeci, cel fata de Japonia si mai ales cel fata de URSS. Cu siguranta ca fara atitudinea lipsita de echivoc fata de URSS a lui Ronald Reagan, astazi n-am mai fi vorbit de integrarea fostelor state comuniste in Uniunea Europeana.